Doua alpiniste romance, pe Mont Blanc

Alpinistele Andreea Litescu si Oana Badea au urcat singure pe Mont Blanc, in luna septembrie 2006.

Andreea Litescu pe Vf. Mont Blanc

Pe Andreea Litescu am cunoscut-o din intamplare. Un prieten imi povestea ca tocmai i s-a intors o prietena din Alpi. Si asa am inceput sa ma interesez de subiect: doua fete, plecasera din Romania cu gand sa urce pe Mont Blanc (4810m sau 4807m, in functie de stratul de zapada), fara ghid, doar cu propriile forte.

Despre Mont Blanc stiam doar ca a fost escaladat pentru prima oara in 1786, de catre Jacques Balmat si doctorul Michel Paccard si ca este cel mai inalt varf din Europa, dupa cincimiarele din Caucaz. Acum stiu si ce trebuie sa faci ca sa ajungi acolo si cum este sa urci si poate candva voi ajunge si eu.

Am stat apoi de vorba cu Andreea, despre care nu stiam absolut nimic. Dar am aflat o multime de lucruri interesante despre ea.

In afara de pasiunea pentru alpinism, Andreea este innebunita dupa avioane. Prima oara cand a dus-o tatal ei la o demonstratie de aviatie, s-a indragostit iremediabil de avioane si de zbor. A inceput imediat sa urmeze cursurile gratuite de zbor care se tin la Aeroclubul Roman pentru tinerii sub 21 de ani. Apoi a hotarat sa urmeze o facultate de profil, astfel ca acum este studenta in anul 3 la Academia Romana de Aviatie Civila, la promotia `piloti de elicopter` si studenta in anul 4, la Facultatea de Inginerie Aerospatiala.

Intre activitatile ei zilnice se numara zborul, scoala si antrenamentul - alergatul (alearga minim 7 km pe zi), cataratul la panou. Dar aviatia ii ocupa cam 90 la suta din timpul liber, iar restul il dedica muntelui. Visul ei este sa ajunga pilot de elicopter la Chamonix, astfel va imbina cele doua pasiuni ale sale: muntele si zborul. Intre timp, invata cu sarg, zboara, urca muntii...

Xtrem.ro: Deci esti studenta, viitor pilot de aviatie, eventual de elicopter in Chamonix.

Cum e cu muntele, cum ai inceput?

Andreea: Ador muntele. Cu muntele totul a inceput acum foarte multi ani. Si aici e o mica poveste: inainte sa ajung eu viitor pilot, am avut o alta mare pasiune si anume, artele martiale, pe care le-am practicat aproximativ 8-9 ani. Eram foarte mica cand am inceput sa le practic si tot cam atunci am inceput sa plec in diferite stagii pe la munte. Uneori faceam antrenamentele pe munte chiar si noaptea. Asa am inceput eu sa descopar muntele si mai ales oamenii care incercau sa-l urce.

Xtrem.ro: Cum ai inceput sa te gandesti la Mont Blanc?

Andreea: La Mont Blanc incepusem sa ma gandesc de acum 3 ani, dar a trebuit sa tot aman din cauza faptului ca eram prea ocupata cu zborul. Anul trecut, in octombrie, m-am dus la escalada, la un panou artificial, unde i-am avut ca instructori pe Vlad Popa si pe Iustin Ionescu. Pana atunci facusem doar hiking si trekking. Asa, am inceput sa ies la catarat la stanca, la gheata, dry tooling. Cate putin din fiecare.

Xtrem.ro: Unde se face dry tooling la noi?

Andreea: Eu am facut la Sf Ana, prin februarie, dar mai sunt si prin Rasnoave, unde a fost si primul concurs de dry tooling. Oricum indiferent de ce am incercat in ceea e priveste muntele, gandul meu se va indrepta mereu catre alpinismul de altitudine.

Xtrem.ro: Deci alpinista. Ai mai incercat ture grele cum a fost Mont Blancul acum?

Andreea: Am fost prin cateva ture prin Romania dar in afara tarii, nu. Oricum despre Mont Blanc stiam foarte multe de la prietenii mei care fusesera anii trecuti si din ce am tot citit.

Xtrem.ro: Si care era planul cu Mont Blanc?

Andreea: Inainte sa plec stiam ce urma sa gasesc acolo dar pe munte pot aparea oricand modificari. Planul cu Mont Blancul a fost initial doar al meu. Eu aveam o restanta in ceea ce priveste muntele asta. Initial am vrut sa plec singura si sa-mi iau un ghid din Chamonix. Apoi mi-am zis ca o echipa de doua fete ar fi mult mai frumos. Asa am hotarat sa mai caut pe cineva pentru a nu fi nevoita sa merg cu ghid. De cand am inceput antrenamentele, am descoperit inca o fata care merge si ea la panou, Oana Badea. Impreuna am fost si la Maratonul DHL de anul acesta, la proba de 21 km unde am luat locul 4.

Xtrem.ro: Cat timp ati lucrat la pregitirea expeditiei?

Andreea: Antrenamentele au durat mai multe luni si au constat in principal in alergari si ture prin muntii nostri. Dar antrenamentele depindeau de programul fiecareia. Faceam multe ture de Herastrau, cand eram nevoite sa stam in Bucuresti. In rest, ture prin Faragas, Piatra Craiului, Bucegi. Mi s-a intamplat sa merg impreuna cu un prieten sa alerg de la Sinaia pana la cota 1400m si inapoi.

Am alergat si cate 20 km pe zi cand voiam sa fie ceva mai special. Pentru mine, a alerga a ajuns sa fie ceva foarte natural si in general alerg in fiecare zi de la 7 la 10 km.

Momentan ma gandesc deja sa mai schimb multe in antrenament: mai multe scari, panta, cam asta este necesar pentru alpinismul de altitudine, in afara mersului la munte, panou sau alte activitati de gen.

Xtrem.ro: Antrenament dur, din punctul meu de vedere. In Mont Blanc, ce ruta ati ales?

Andreea: Ideea cu tot traseul pentru Mont Blanc eu o aveam deja conturata in minte, adica stiam pe unde vom urca. Ruta pe care am ales-o noi pentru Mont Blanc nu este una tehnica.

Cand am luat decizia sa merg pe Mont Blanc fara ghid am hotarat sa merg pe ruta pe care sa o pot parcurge fara probleme singura in caz de nevoie.

Am pornit din Chamonix si am mers pana in Les Houches. De acolo am urcat cu telecabina pana la Bellevue care este la aproximativ 1900 m. De acolo am luat trenuletul Mont Blanc pana la Nid D`Aigle care este situat la 2372m. La Nid D`Aigle incepe traseul pentru ruta Goutter care este recunoscuta ca fiind ruta clasica pentru varful Mont Blanc. Asta se intampla sambata, 16 septembrie, cand am urcat pana la refugiul Tete Rousse care este situat la 3167m. Aceasta parte a traseului dureaza aproximativ 2 ore si nu prezinta niciun risc, fiind si foarte frecventata de diferiti turisti veniti la plimbare.

Xtrem.ro: Cum sunt refugiile in Alpi?

Andreea: Nivelul de civilizatie este total diferit. In drumul catre refugiul Tete Rousse, la 2788m, se gaseste Baraque Forestiere des Rognes, care se aseamana cu ce se numeste la noi refugiu. In rest, toate refugiile au conditii similare cabanelor din Romania, adica foarte bune. Refugiile apartin Clubului Alpin Francez, au si bucatarie cu sala de mese, poti comanda si manca. Refugiile din alpi prezinta camere de intrare unde iti lasi echipamentul si te descalti, urmand sa te incalti cu o pereche de papuci.

Asadar, sambata am hotarat sa ramanem la 3167m la Tete Rousse, pentru ca vremea se inrautatea, urmand sa ne facem astfel si aclimatizarea. Intrucat noi eram foarte bine echipate si aveam primusul cu noi, am gatit, iar asta implica sa topim zapada. Toata lumea era uimita ca suntem doar doua fete si fara ghid.

Prin refugiu erau venite numai grupuri cu ghizi care urmau sa urce a doua zi la refugiul Goutter (3861m) sau sa coboare in Chamonix. Din pacate duminica dimineata am constatat ca cei de la statia meteo din Chamonix aveau dreptate: urma sa fie cea mai proasta vreme din saptamana, avand toate ingredientele: viscol, ceata si ninsoare. Am luat decizia sa asteptam sa vedem ce vor face celelalte grupuri. Toata lumea cobora, mai putin un grup de patru persoane cu ghid care s-a hotarat sa urce la refugiul Goutter. Initial am vrut sa ramanem sa asteptam pana luni pentru vreme mai buna. Ghidul celorlalti ne-a spus ca e posibil sa ne pierdem din cauza cetii daca nu mergem in acelasi ritm cu ei. Am plecat sa ne plimbam putin prin zona sa vedem cum e afara si am luat decizia sa incercam macar sa urcam pana la 3800m. Ne-am luat tot echipamentul si am plecat in speranta ca vom ajunge totusi la Goutter. Prima portiune a traseului a fost ok, desi era ceata, am reusit sa trecem de renumitul Grand Couloir, situat la aproximativ 3300m, unde vara exista riscul sa cada pietre, iar acum, in conditii de iarna, exista risc de avalansa. Am reusit sa trecem de el fara probleme dupa care a urmat o portiune plina de cabluri care ducea catre refugiu.

Vremea s-a inrautatit, viscolul devenind din ce in ce mai puternic, iar ceata se incapatana sa ramana. Pe drum am depasit un grup de polonezi care ma intrebau cat timp mai este pana la refugiu. Am incercat sa le explic ca mai sunt aproximativ 150-200 m diferenta de nivel si ne-am continuat drumul. De data asta incepusem sa zarim silueta refugiului la care am si reusit sa ajungem in cele din urma, dupa ce am auzit si zgomotul produs de o avalansa din drepata noastra.

Dupa ce ne-am lasat echipamentul in refugiu, am intrat in sala de mese pentru a ne ocupa locurile si a ne apuca de topit zapada si gatit. Francezii care erau cu ghidul au ramas surprinsi sa ne vada, chiar nu se asteptau si continuau sa se uite la noi ciudat.

In noaptea aceea au plecat catre varf 3 persoane, dar au fost nevoite sa se intoarca de la aproximativ 4400m din cauza viscolului si a vantului foarte puternic. Noi am luat decizia sa mai asteptam pentru noaptea urmatoare.

Pe data de 19 septembrie, la ora 2 jumatate noaptea, intreg refugiul, plin cu cei care urcasera luni - spanioli, portughezi, americani, rusi - s-a trezit brusc la viata. Toata lumea se echipa, noi am luat decizia sa plecam undeva pe la jumatatea grupului, ca sa avem mai multe variante in caz de orice.

Pe la aproximativ 4 dimineata ne-am alaturat si noi lungului sir de luminite format din frontalele care se indreptau catre Dome du Douter, un varf de 4304m. In ziua respectiva au urcat aproximativ 15-20 oameni impartiti in mai multe echipe. Am intalnit un tip din Chamonix care a urcat singur pana pe varf si inapoi.

Am mers mai bine decat ne asteptam si am reusit sa depasim un grup de 5 francezi care, fiind noapte au observat abia dupa ce am trecut de ei ca eram fete. Pe la 5 dimineata aveam sa aflu pe pielea mea de ce spunea profa de meteo la academie ca atunci este cea mai scazuta temperatura din zi. Dupa ce am trecut si de refugiul Vallot, aflat in reconstructie, am fost intampinate de un vant puternic din partea stanga care ne-a condus pana pe varf.

Pe toata durata traseului pana pe varf, am intalnit doar o singura crevasa peste care am trecut fara probleme.

In cele din urma, la ora 07:40 am ajuns la 4807m pe Mont Blanc unde speram ca vom putea manca si bea putina apa. Din pacate abia am putut face pozele de pe varf. Aveam in minte povestirile prietenilor mei care-mi spusesera ca au stat jumatate de ora pe varf. Eu in schimb, pot spune ca am stat aproximativ 3 minute. Aveam si un steag al Romaniei de care am uitat complet.

Coborarea a fost grabita de vantul care se incapatana sa sufle in continuare. Pe la ora 10 dimineata eram inapoi la refugiul Goutter, la 3861m, unde ne recompensam cu o ciocolata calda facuta de baietii de la refugiu. In toata agitatia de acolo am realizat abia tarziu, catre seara, ca am ajuns pe Mont Blanc.

Si pentru ca ziua mea sa fie completa am asistat si momentul in care un elicopter a venit sa aprovizioneze refugiul, facandu-ma sa-mi amintesc ca se poate si aviatie si munte.

Pe 19 septembrie am ramas la 3800m, urmand ca a doua zi sa coboram pana in Chamonix pe aceeasi ruta, insa pe o vreme superba putand admira tot peisajul.

Xtrem.ro: A fost o tura grea? Trebuie sa fii bine antrenat pentru Mont Blanc?

Andreea: Intr-o carte despre toti patrumiarii din Alpi, ruta aceasta era trecuta la categoria `un pic dificil`. Eu spun ca mie nu mi s-a parut nici usoara, dar nici grea. Cat de antrenat....eu cred ca este vital sa fii antrenat pentru orice in viata, dar pentru cazul de fata, sa ai o conditie fizica buna. Insa este o singura diferenta: depinde foarte mult de perioada din an in care urci.

In lunile de vara iunie-iulie, temperaturile nu sunt atat de scazute cum au fost acum si nici nu exista riscul sa fie atat de multa zapada.

La coborarea de la refugiul Gouter catre Nid D`Aigle 2364 m

Xtrem.ro: Cat costa o expeditie in Alpi?

Andreea: E dificil de spus. Pe mine m-a costat aproximativ 600 euro. Tot echipamentul a fost al nostru, nu am avut niciun fel de sponsori.

Xtrem.ro: Acum ce mai pui la cale?

Andreea: Oricum o sa ma reintorc in Alpi pentru o alta tura, dar idealul meu este sa ajung pe varful Elbrus, in Caucaz. Tura de anul acesta a fost doar de incalzire.

De acum incolo incepe adevarata aventura!

In final as dori sa subliniez ca nimic nu ar fi fost posibil fara sprijinul familiei, a prietenilor de la catarare( Ionut, Iustin, Vlad), precum si a celor din aviatie(Costi si instructorul meu Dl. Stroe) carora le multumesc pentru tot ajutorul acordat.

A consemnat: Carmen Pitulan