Doua alpiniste romance, pe Mont Blanc

Alpinistele Andreea Litescu si Oana Badea au urcat singure pe Mont Blanc, in luna septembrie 2006.

Andreea Litescu pe Vf. Mont Blanc

Pe Andreea Litescu am cunoscut-o din intamplare. Un prieten imi povestea ca tocmai i s-a intors o prietena din Alpi. Si asa am inceput sa ma interesez de subiect: doua fete, plecasera din Romania cu gand sa urce pe Mont Blanc (4810m sau 4807m, in functie de stratul de zapada), fara ghid, doar cu propriile forte.

Despre Mont Blanc stiam doar ca a fost escaladat pentru prima oara in 1786, de catre Jacques Balmat si doctorul Michel Paccard si ca este cel mai inalt varf din Europa, dupa cincimiarele din Caucaz. Acum stiu si ce trebuie sa faci ca sa ajungi acolo si cum este sa urci si poate candva voi ajunge si eu.

Am stat apoi de vorba cu Andreea, despre care nu stiam absolut nimic. Dar am aflat o multime de lucruri interesante despre ea.

In afara de pasiunea pentru alpinism, Andreea este innebunita dupa avioane. Prima oara cand a dus-o tatal ei la o demonstratie de aviatie, s-a indragostit iremediabil de avioane si de zbor. A inceput imediat sa urmeze cursurile gratuite de zbor care se tin la Aeroclubul Roman pentru tinerii sub 21 de ani. Apoi a hotarat sa urmeze o facultate de profil, astfel ca acum este studenta in anul 3 la Academia Romana de Aviatie Civila, la promotia `piloti de elicopter` si studenta in anul 4, la Facultatea de Inginerie Aerospatiala.

Intre activitatile ei zilnice se numara zborul, scoala si antrenamentul - alergatul (alearga minim 7 km pe zi), cataratul la panou. Dar aviatia ii ocupa cam 90 la suta din timpul liber, iar restul il dedica muntelui. Visul ei este sa ajunga pilot de elicopter la Chamonix, astfel va imbina cele doua pasiuni ale sale: muntele si zborul. Intre timp, invata cu sarg, zboara, urca muntii...

Xtrem.ro: Deci esti studenta, viitor pilot de aviatie, eventual de elicopter in Chamonix.

Cum e cu muntele, cum ai inceput?

Andreea: Ador muntele. Cu muntele totul a inceput acum foarte multi ani. Si aici e o mica poveste: inainte sa ajung eu viitor pilot, am avut o alta mare pasiune si anume, artele martiale, pe care le-am practicat aproximativ 8-9 ani. Eram foarte mica cand am inceput sa le practic si tot cam atunci am inceput sa plec in diferite stagii pe la munte. Uneori faceam antrenamentele pe munte chiar si noaptea. Asa am inceput eu sa descopar muntele si mai ales oamenii care incercau sa-l urce.

Xtrem.ro: Cum ai inceput sa te gandesti la Mont Blanc?

Andreea: La Mont Blanc incepusem sa ma gandesc de acum 3 ani, dar a trebuit sa tot aman din cauza faptului ca eram prea ocupata cu zborul. Anul trecut, in octombrie, m-am dus la escalada, la un panou artificial, unde i-am avut ca instructori pe Vlad Popa si pe Iustin Ionescu. Pana atunci facusem doar hiking si trekking. Asa, am inceput sa ies la catarat la stanca, la gheata, dry tooling. Cate putin din fiecare.

Xtrem.ro: Unde se face dry tooling la noi?

Andreea: Eu am facut la Sf Ana, prin februarie, dar mai sunt si prin Rasnoave, unde a fost si primul concurs de dry tooling. Oricum indiferent de ce am incercat in ceea e priveste muntele, gandul meu se va indrepta mereu catre alpinismul de altitudine.

Xtrem.ro: Deci alpinista. Ai mai incercat ture grele cum a fost Mont Blancul acum?

Andreea: Am fost prin cateva ture prin Romania dar in afara tarii, nu. Oricum despre Mont Blanc stiam foarte multe de la prietenii mei care fusesera anii trecuti si din ce am tot citit.

Xtrem.ro: Si care era planul cu Mont Blanc?

Andreea: Inainte sa plec stiam ce urma sa gasesc acolo dar pe munte pot aparea oricand modificari. Planul cu Mont Blancul a fost initial doar al meu. Eu aveam o restanta in ceea ce priveste muntele asta. Initial am vrut sa plec singura si sa-mi iau un ghid din Chamonix. Apoi mi-am zis ca o echipa de doua fete ar fi mult mai frumos. Asa am hotarat sa mai caut pe cineva pentru a nu fi nevoita sa merg cu ghid. De cand am inceput antrenamentele, am descoperit inca o fata care merge si ea la panou, Oana Badea. Impreuna am fost si la Maratonul DHL de anul acesta, la proba de 21 km unde am luat locul 4.

Xtrem.ro: Cat timp ati lucrat la pregitirea expeditiei?

Andreea: Antrenamentele au durat mai multe luni si au constat in principal in alergari si ture prin muntii nostri. Dar antrenamentele depindeau de programul fiecareia. Faceam multe ture de Herastrau, cand eram nevoite sa stam in Bucuresti. In rest, ture prin Faragas, Piatra Craiului, Bucegi. Mi s-a intamplat sa merg impreuna cu un prieten sa alerg de la Sinaia pana la cota 1400m si inapoi.

Am alergat si cate 20 km pe zi cand voiam sa fie ceva mai special. Pentru mine, a alerga a ajuns sa fie ceva foarte natural si in general alerg in fiecare zi de la 7 la 10 km.

Momentan ma gandesc deja sa mai schimb multe in antrenament: mai multe scari, panta, cam asta este necesar pentru alpinismul de altitudine, in afara mersului la munte, panou sau alte activitati de gen.

Xtrem.ro: Antrenament dur, din punctul meu de vedere. In Mont Blanc, ce ruta ati ales?

Andreea: Ideea cu tot traseul pentru Mont Blanc eu o aveam deja conturata in minte, adica stiam pe unde vom urca. Ruta pe care am ales-o noi pentru Mont Blanc nu este una tehnica.

Cand am luat decizia sa merg pe Mont Blanc fara ghid am hotarat sa merg pe ruta pe care sa o pot parcurge fara probleme singura in caz de nevoie.

Am pornit din Chamonix si am mers pana in Les Houches. De acolo am urcat cu telecabina pana la Bellevue care este la aproximativ 1900 m. De acolo am luat trenuletul Mont Blanc pana la Nid D`Aigle care este situat la 2372m. La Nid D`Aigle incepe traseul pentru ruta Goutter care este recunoscuta ca fiind ruta clasica pentru varful Mont Blanc. Asta se intampla sambata, 16 septembrie, cand am urcat pana la refugiul Tete Rousse care este situat la 3167m. Aceasta parte a traseului dureaza aproximativ 2 ore si nu prezinta niciun risc, fiind si foarte frecventata de diferiti turisti veniti la plimbare.

Xtrem.ro: Cum sunt refugiile in Alpi?

Andreea: Nivelul de civilizatie este total diferit. In drumul catre refugiul Tete Rousse, la 2788m, se gaseste Baraque Forestiere des Rognes, care se aseamana cu ce se numeste la noi refugiu. In rest, toate refugiile au conditii similare cabanelor din Romania, adica foarte bune. Refugiile apartin Clubului Alpin Francez, au si bucatarie cu sala de mese, poti comanda si manca. Refugiile din alpi prezinta camere de intrare unde iti lasi echipamentul si te descalti, urmand sa te incalti cu o pereche de papuci.

Asadar, sambata am hotarat sa ramanem la 3167m la Tete Rousse, pentru ca vremea se inrautatea, urmand sa ne facem astfel si aclimatizarea. Intrucat noi eram foarte bine echipate si aveam primusul cu noi, am gatit, iar asta implica sa topim zapada. Toata lumea era uimita ca suntem doar doua fete si fara ghid.

Prin refugiu erau venite numai grupuri cu ghizi care urmau sa urce a doua zi la refugiul Goutter (3861m) sau sa coboare in Chamonix. Din pacate duminica dimineata am constatat ca cei de la statia meteo din Chamonix aveau dreptate: urma sa fie cea mai proasta vreme din saptamana, avand toate ingredientele: viscol, ceata si ninsoare. Am luat decizia sa asteptam sa vedem ce vor face celelalte grupuri. Toata lumea cobora, mai putin un grup de patru persoane cu ghid care s-a hotarat sa urce la refugiul Goutter. Initial am vrut sa ramanem sa asteptam pana luni pentru vreme mai buna. Ghidul celorlalti ne-a spus ca e posibil sa ne pierdem din cauza cetii daca nu mergem in acelasi ritm cu ei. Am plecat sa ne plimbam putin prin zona sa vedem cum e afara si am luat decizia sa incercam macar sa urcam pana la 3800m. Ne-am luat tot echipamentul si am plecat in speranta ca vom ajunge totusi la Goutter. Prima portiune a traseului a fost ok, desi era ceata, am reusit sa trecem de renumitul Grand Couloir, situat la aproximativ 3300m, unde vara exista riscul sa cada pietre, iar acum, in conditii de iarna, exista risc de avalansa. Am reusit sa trecem de el fara probleme dupa care a urmat o portiune plina de cabluri care ducea catre refugiu.

Vremea s-a inrautatit, viscolul devenind din ce in ce mai puternic, iar ceata se incapatana sa ramana. Pe drum am depasit un grup de polonezi care ma intrebau cat timp mai este pana la refugiu. Am incercat sa le explic ca mai sunt aproximativ 150-200 m diferenta de nivel si ne-am continuat drumul. De data asta incepusem sa zarim silueta refugiului la care am si reusit sa ajungem in cele din urma, dupa ce am auzit si zgomotul produs de o avalansa din drepata noastra.

Dupa ce ne-am lasat echipamentul in refugiu, am intrat in sala de mese pentru a ne ocupa locurile si a ne apuca de topit zapada si gatit. Francezii care erau cu ghidul au ramas surprinsi sa ne vada, chiar nu se asteptau si continuau sa se uite la noi ciudat.

In noaptea aceea au plecat catre varf 3 persoane, dar au fost nevoite sa se intoarca de la aproximativ 4400m din cauza viscolului si a vantului foarte puternic. Noi am luat decizia sa mai asteptam pentru noaptea urmatoare.

Pe data de 19 septembrie, la ora 2 jumatate noaptea, intreg refugiul, plin cu cei care urcasera luni - spanioli, portughezi, americani, rusi - s-a trezit brusc la viata. Toata lumea se echipa, noi am luat decizia sa plecam undeva pe la jumatatea grupului, ca sa avem mai multe variante in caz de orice.

Pe la aproximativ 4 dimineata ne-am alaturat si noi lungului sir de luminite format din frontalele care se indreptau catre Dome du Douter, un varf de 4304m. In ziua respectiva au urcat aproximativ 15-20 oameni impartiti in mai multe echipe. Am intalnit un tip din Chamonix care a urcat singur pana pe varf si inapoi.

Am mers mai bine decat ne asteptam si am reusit sa depasim un grup de 5 francezi care, fiind noapte au observat abia dupa ce am trecut de ei ca eram fete. Pe la 5 dimineata aveam sa aflu pe pielea mea de ce spunea profa de meteo la academie ca atunci este cea mai scazuta temperatura din zi. Dupa ce am trecut si de refugiul Vallot, aflat in reconstructie, am fost intampinate de un vant puternic din partea stanga care ne-a condus pana pe varf.

Pe toata durata traseului pana pe varf, am intalnit doar o singura crevasa peste care am trecut fara probleme.

In cele din urma, la ora 07:40 am ajuns la 4807m pe Mont Blanc unde speram ca vom putea manca si bea putina apa. Din pacate abia am putut face pozele de pe varf. Aveam in minte povestirile prietenilor mei care-mi spusesera ca au stat jumatate de ora pe varf. Eu in schimb, pot spune ca am stat aproximativ 3 minute. Aveam si un steag al Romaniei de care am uitat complet.

Coborarea a fost grabita de vantul care se incapatana sa sufle in continuare. Pe la ora 10 dimineata eram inapoi la refugiul Goutter, la 3861m, unde ne recompensam cu o ciocolata calda facuta de baietii de la refugiu. In toata agitatia de acolo am realizat abia tarziu, catre seara, ca am ajuns pe Mont Blanc.

Si pentru ca ziua mea sa fie completa am asistat si momentul in care un elicopter a venit sa aprovizioneze refugiul, facandu-ma sa-mi amintesc ca se poate si aviatie si munte.

Pe 19 septembrie am ramas la 3800m, urmand ca a doua zi sa coboram pana in Chamonix pe aceeasi ruta, insa pe o vreme superba putand admira tot peisajul.

Xtrem.ro: A fost o tura grea? Trebuie sa fii bine antrenat pentru Mont Blanc?

Andreea: Intr-o carte despre toti patrumiarii din Alpi, ruta aceasta era trecuta la categoria `un pic dificil`. Eu spun ca mie nu mi s-a parut nici usoara, dar nici grea. Cat de antrenat....eu cred ca este vital sa fii antrenat pentru orice in viata, dar pentru cazul de fata, sa ai o conditie fizica buna. Insa este o singura diferenta: depinde foarte mult de perioada din an in care urci.

In lunile de vara iunie-iulie, temperaturile nu sunt atat de scazute cum au fost acum si nici nu exista riscul sa fie atat de multa zapada.

La coborarea de la refugiul Gouter catre Nid D`Aigle 2364 m

Xtrem.ro: Cat costa o expeditie in Alpi?

Andreea: E dificil de spus. Pe mine m-a costat aproximativ 600 euro. Tot echipamentul a fost al nostru, nu am avut niciun fel de sponsori.

Xtrem.ro: Acum ce mai pui la cale?

Andreea: Oricum o sa ma reintorc in Alpi pentru o alta tura, dar idealul meu este sa ajung pe varful Elbrus, in Caucaz. Tura de anul acesta a fost doar de incalzire.

De acum incolo incepe adevarata aventura!

In final as dori sa subliniez ca nimic nu ar fi fost posibil fara sprijinul familiei, a prietenilor de la catarare( Ionut, Iustin, Vlad), precum si a celor din aviatie(Costi si instructorul meu Dl. Stroe) carora le multumesc pentru tot ajutorul acordat.

A consemnat: Carmen Pitulan

Himalaya 2006 - Cristi Tecu si Zeita de Turcoaz

O echipa de alpinisti romani, condusa de Cristi Tecu, si-au propus sa cucereasca varful Cho Oyu din Himalaya, fara tuburi de oxigen. Aflat la 8201m peste nivelul marii, varful Cho Oyu sau `zeita de turcoaz` cum ii spun localnicii, este al saselea optmiar din Himalaya.

Timisoreanul Cristian Tecu, aradeanul Zsolt Toroc si Catalin Neacsu din Pitesti, au plecat in data de 15 august spre Nepal, urmand ca in perioada 10 septembrie - 5 octombrie 2006 sa se aclimatizeze si sa escaladeze varful Cho Oyu aflat la granita intre Nepal si Tibet.

In restul timpului cat va dura expeditia, cei trei vor traversa Nepalul cu autobuzul si vor realiza un reportaj foto-video despre zonele vizitate.

Expeditia face parte dintr-un proiect mai amplu, care, sub numele `De partea ta`, se va desfasura in perioada 15 august 2006 - 15 august 2007. Proiectul `De partea ta` este organizat de Clubul Sportiv Alternative Timisoara (afiliat FRAE) si Fundatia Pentru Voi pentur adulti cu dizabilitati de dezvoltare.

Scopul proiectului este de a demonstra, prin intermediul alpinismului de mare altitudine, ca barierele de comunicare dintre persoanele cu si fara dizabilitati, indiferent de nationalitate, pot fi depasite.

In acest scop, expeditia celor 3 alpinisti in Himalaya, urmareste, pe langa escaladarea propriu-zisa, fara oxigen, si arborarea pe varful Cho Oyu, a unui steag continand mesaje ale persoanelor cu dizabilitati din Romania.

La intoarcere se vor realiza 4 expozitii de fotografie cu ascensiunea alpinistilor si se va publica un album foto care va contine si informatii despre persoanele cu dizabilitati de dezvoltare.

In luna iulie 2007, cei 3 alpinisti vor petrece o saptamana la munte cu 15 beneficiari ai proiectului Pentru Voi implicati in activitati sportive organizate de Special Olympics, pe care ii vor initia in acensiunea montana usoara.

Cristian Tecu (36 de ani) nu este la prima ascensiune pe un optmiar, anul trecut el cucerind in premiera romaneasca, varful Shishapangma (8035m), tot fara masca de oxigen.

Ascensiunea de anul trecut a fost prima colaborare dintre Fundatia `Pentru voi` si Clubul Alternative, pentru sprijinul persoanelor cu dizabilitati.

Tecu practica alpinismul din 1988, participand la numeroase alte expeditii in Caucaz, Pamir sau Tian Shan.

Zolt Torok (33 de ani) este tehnician dentar si practica alpinismul tot din 1988, ca si Tecu. A facut trasee deosebit de dificile in Carpati si a efectuat mai multe expeditii in Alpi si Jura. In ultimii ani a castigat mai mult econcursuri nationale de alpinism.

In acest moment, 29 septembrie 2006, echipa se afla in tabara de baza si incearca sa prinda o fereastra de vreme buna ca sa inceapa asaltul final pentru varf. Se pare ca sunt vanturi puternice si pericol de avalansa din cauza ca a nins foarte mult, iar zapada nu este tasata.

In 8 octombrie le va expira termenul de stat in tabara de baza, dupa care vor cobori si atunci vom afla mai multe despre cursul expeditiei.

Autor: Carmen Pitulan

Alex Gavan incepe azi asaltul final pentru varful Cho Oyu din Himalaya

Alpinistul Alex Gavan incepe astazi singur, ascensiunea finala spre `Zeita de Turcoaz` a Tibetului - varful Cho Oyu (8201m), ascensiune planificata sa dureze timp de 5 zile.

Al saselea varf ca inaltime din Himalaya, Cho Oyu, a fost cucerit de catre o echipa de austrieci in anul 1954, intr-o ascensiune pe versantul nord-vestic. Mai tarziu, Reinhold Messner a fost primul care a reusit o ascensiune solitara, in 1983, la cea de-a patra incercare.

Alex Gavan a pornit in expeditia de cucerire a `zeitei` tibetane, impreuna cu un alt roman, Sergiu Matei. Planul lor era ca, in cele 45 de zile cat vor sta in Nepal, sa atinga Varful Cho Oyu, pe ruta de pe versantul nord-vestic.

Cei doi s-au stabilit in tabara de baza avansata (ABC), de la 5650m, pe data de 13 septembrie 2006.

Aclimatizarea au facut-o incercand sa puna Tabara 1 la 6400m si apoi Tabara 2 la 7200m.

Pe cand incercau sa puna tabara 2, Sergiu a facut un edem pulmonar si nu a mai putut continua. S-a intors in tabara 1 de la 6400m si apoi in tabara de baza avansata.

Pe data de 20 septembrie, Alex pune singur tabara 2, la 7200m, unde si doarme o noapte pentru aclimatizare. Totul a decurs fara probleme.

Intre timp, conditiile meteo se inrautatesc si cei doi sunt nevoiti sa stea in tabara de baza avansata (ABC). Ninsorile si avalansele ii tin insa departe de varf .

Pe site-ul http://www.cloudclimbing.ro/chooyu/, se pot citi detalii actualizate despre cursul expeditiei. In una din consemnari, Alex Gavan povesteste despre dimineata in care a inteles de ce nepalezii au numit muntele `zeita de turcoaz`: in lumina diminetii, gheata muntelui capata o nuanta turcoaz, oferind o priveliste aproape ireala.

Ieri, 27 septembrie, se aflau inca in tabara de baza avansata, dar Alex planuia ca astazi sa porneasca asaltul final, sa urce pana in tabara 2 sau poate chiar mai sus, la 7500m.

Sergiu va ramane in tot acest timp, in tabara de baza. Este bine acum, dupa edemul pulmonar dar, evident, pentru el expeditia se opreste aici.

Succes Alex, sa te intorci cu bine!

A consemnat: Carmen Pitulan

Extreme Ironing - sport extrem si rufe calcate

Iei masa si fierul de calcat ale mamei si pleci sa faci sporturi extreme. Te duci la ski, cu boardul sau kite boardul, la kayaking sau rafting, la catarat sau faci un rapel, te scufunzi sau te dai cu parapanta, peste tot iti iei si fierul de calcat si te opresti cateva minute sa-ti calci tricoul ca nu cumva sa apari mototolit in fata prietenilor.

Orice loc, cat de neobisnuit, este bun, atat timp cat poti calca.

Ce este Extreme Ironing-ul?

Este o idee traznita, inventata, bineinteles, de excentricii britanici. Conform site-ului oficial al acestui sport, `extreme ironing-ul` este cel mai nou sport periculos, care combina emotiile date de o activitate de extrem cu satisfactia unui tricou bine calcat si apretat.

Cine a inventat Extreme Ironing?

Partizanii acestui sport pretind ca acest sport a luat nastere in 1997, in curtea din spatele casei englezului Phil Shaw, in Leicester, Anglia. Shaw s-a intors acasa dupa o zi grea de munca in fabrica de tricotaje unde era angajat. Fiind un practicant de alpinism, s-a gandit sa-si petreaca seara combinand cele doua activitati: alpinismul si calcatul rufelor, intr-un nou sport extrem.

In iunie 1999, Shaw, sub porecla de `Steam` (aburi), a inceput un turneu de promovare a noului sport, in State, Fiji, Noa Zeelanda, Australia si Africa de Sud. Cu aceasta ocazie, s-au creat si cateva cluburi internationale de extreme ironing.

Competitii de Extreme Ironing

Din 2003 incoace, Shaw a scos si cateva carti si a produs documentare video pentru promovarea acestui sport. S-a creat si o competitie anuala, Rowenta Trophy, la care participa sportivi din toata lumea. In 2003, Rowenta Trophy a fost castigat de un grup din Africa de Sud, care au calcat in niste chei din Wolfberg Cracks.

In Septembrie 2002 s-a tinut primul si ultimul Campionat Mondial de `extreme ironing`, in Valley, Germania. Organizat de German Extreme Ironing Section, primul campionat mondial de extreme ironing a fost un succes. Competitia a adunat 18 echipe de calcatori extremi din 10 tari.

Urmatorul campionat era programat a se tine in anul urmator in Anglia, insa acesta nu s-a mai tinut datorita unor imprejurari nefavorabile.

Competitii insa, au loc permanent si tot mai multi aderenti ai acestui sport vin cu idei cat mai traznite de calcat extrem.

In 2006, o echipa e calcatori extremisti din Devon, Anglia, au depasit recordul de calcat la adancime, reusind sa calce la 126 m sub mare, pe coasta Egipteana.

Autor: Carmen Pitulan

Mars al biciclistilor la Bucuresti

22 Septembrie 2006

Bikerii bucuresteni s-au adunat astazi in jurul orei 19, intr-un mars ocazionat de Ziua Europeana fara Masini.

Posesorii de biciclete, role, skate-uri sau triciclete si-au dat intalnire in Piata Unirii, pentru a porni intr-un mars pe 2 sau 3 roti, pe traseul Piata Unirii, Universitate, Romana, Piata Victoriei, Bd. Aviatorilor, Arcul de Triumf, Bd. Kiseleff, Piata Victoriei, Calea Victoriei, Piata Revolutiei.

Pe tot traseul ei au fost insotiti de o masina a Politiei care le-a deschis calea pe prima banda a strazii.

Acest tip de mars este cunoscut sub numele de Critical Mass Riding si a capatat o popularitate deosebit de mare in ultimii ani in orasele mari ale Europei.

In urma acestui gen de evenimente, in multe orase europene s-au luat masuri care faciliteaza utilizarea mijloacelor alternative de transport. S-au creat noi piste pentru ciclisti. In Praga, de exemplu, anul acesta s-a deschis chiar si o strada speciala unde este interzisa circulatia autovehiculelor si unde au acces numai biciclistii.

Participantii la Critical Mass Riding-ul din Bucuresti, spera cu aceasta ocazie sa sensibilizeze autoritatile romane pentru a facilita utilizarea bicicletelor, acestea fiind o modalitate de transport ieftina si nepoluanta.

Principala nemultumire a biciclistilor se indreapta catre prevederile noului Cod rutier care intra in vigoare in aceasta toamna. Conform noului cod rutier, biciclistii sunt obligati sa se deplaseze exclusiv pe pistele speciale pentru biciclisti. Se stie ca, in Bucuresti, unica pista pentru biciclisti este cea de pe Bulevardul Regina Elisabeta, fapt care face imposibila deplasarea cu bicicleta prin oras.

Text si foto de: Carmen Pitulan

Maraton montan in Piatra Craiului

Inca nu a venit iarna, asa ca, mai putem bate cararile montane cu bicla sau, de ce nu, pe jos.

Iar daca vrem si competitie, pe 7 octombrie este momentul: in Piatra Craiului avem primul maraton montan de la noi din tara.

Foto 1 - Spre Saua Funduri

Nu stiu daca este inspirat dupa modelul francez, `les marathon de la grande traversee des alpes` sau poate dupa cel al lui Stefan Chiulea care anul trecut facea inconjurul Pietrei Craiului in fuga, cert este ca anul acesta avem si noi maraton montan.

Organizatori sunt Asociatia Sport si Natura Piatra Craiului si autoritatile din Zarnesti. Iar participanti, oricine va dori sa-si incerce rezistenta, de la 18 la peste 40 de ani. Vor fi probe individuale masculin si feminin, pentru fiecare categorie de varsta.

Foto 2 - Piatra Craiului, Braul de Mijloc

Inscrierile se vor face atat vineri seara, cat si sambata dimineata, iar taxa de inscreire este de 35 de lei. Biroul de concurs se va tine in Sala de sport a scolii generale nr. 5 din Zarnesti.

Startul competitiei se va da sambata dimineata la ora 9, in centrul Zarnestiului.

Concurentii vor trebui sa alerge pana in seara, pe traseul:

Zarnesti Centru, Cabana Gura Riului, Fantana lui Botorog, Satul Magura, Casa Folea (Pestera), La Table, Poiana Lespezi, saua Funduri (Creasta), apoi pe poteca Valea Urzicii, Ceardacul Stanciului, Marele Grohotis, Umerii Pietrei Craiului, Refugiul Spirlea, Cabana Plaiul Foii, Valea Ursilor, Refugiul Diana, Coltul Chiliei, Zarnesti Centru.

Foto 3 - Spre Prapastiile Zarnestilor

Informatii suplimentare, se pot obtine la Asociatia Sport si Natura Piatra Craiului, telefon 0722553121, e-mail: pc_marathon@yahoo.com.

Text si imagini de: Carmen Pitulan

Sa continui chiar daca nu-ti sunt favorabile cartile, este crezul sportivului Daniel Sardan

In anul 2006, Carpathian Adventure Race, s-a desfasurat in Muntii Bucegi si Muntii Baiului.

L-a start s-au aliniat 34 de echipe din SUA, Slovenia, Ungaria si Romania.

Competitia a cuprins o proba de orientare aprox. 60 km, o proba de turism ciclism montan aprox. 90 km, rafting, rapel, canioning. Distanta totala care a fost parcursa de competitori a fost de aproximativ 200 km, cu o diferenta de nivel de 10.000 metri.

Primele locuri au fost ocupate de echipele:

1. Grind din Zarnesti (cu un timp total de 37:15:00),

2. Neuzer Racing Team - Sf Gheorghe (43:43:00)

3. Diamir - Targu Mures (43:51:00)

4. Nomad-Snail - Bucuresti (47:48:00)

5. Fox Terrierii - Zarnesti (47:48:00).

Am stat de vorba cu unul din membrii echipei Nomad Snail, clasate pe locul IV in competitia de anul acesta. Daniel Sardan, s-a declarat multumit de timpul pe care l-au scos la concursul de anul acesta.

El spune ca anul acesta au folosit pe post de antrenament concursurile de mountain bike (maratoanele MTB). Aceasta si intrucat membrii echipei Nomad Snail, formata de curand din mixtiunea echipei Nomad cu Mad Snail, sunt din mai multe zone ale tarii (Daniel Sardan din Bucuresti, Allen Coliban din Brasov, iar Nemeth Judit si Szillosy Szabolcs din Baia Mare) si a fost dificil sa se intalneasca si sa se antreneze in echipa. Antrenamentele individuale le-a facut mai mult prin muntii Bucegi, ca sa studieze locurile si sa evalueze timpii cat mai corect.

Daniel Sardan spune ca editia din acest an a fost mai dificila, atat din cauza conditiilor meteo, cat si a diferentei de nivel de aproximativ 10 000 m - `de 3 ori sus pe Bucegi la mers si de doua la bicla, ne-a rupt`, spune Daniel.

Iata povestea relatata de Daniel Sardan:

`Ceea ce a accentuat dificultatea cursei, a fost furtuna. In prima noapte de concurs, la proba de mers, dupa ce am iesit din canion uzi, a inceput sa ploua. De acolo am urcat la Babele noaptea, pe la unu, pe o super ploaie si ceatza, cu vizibilitate la 1 m si ceva si vant, incat, daca te opreai inghetzai. Cand ne pierdeam de conducta de gaz dupa care ne orientam spre babele si gaseam o conserva, ceva, eram cei mai bucurosi ca dadusem iar in poteca. Pentru noi gunoi era egal cu poteca, in noaptea aia infernala.

Totul se transformase in rau pe acolo. Curgea apa de peste tot, tuna si fulgera, destul de riscant, dar nu puteam decat sa mergem inainte. Am fost foarte bucurosi cand am vazut lumina unei ferestre de la Babele. Toata cabana era plina de echipe, pe toate tevile de caldura si calorifere erau legati ciorapi si haine ude. Arata ca un brad de Craciun din care cuge apa. Rucsacul meu deja cantarea dublu, storceai apa din el. Cand am ajuns la cabana era cam 2 dimineata, am sunat in tabara de baza si ni s-a comunicat ca 3 echipe plecasera deja de acolo. Suna tragic. Ne-a taiat tot entuziasmul si m-am gandit ca nu are rost sa mai tragem tare si sa riscam. De abia a doua zi am aflat ca de fapt nu plecase decat o echipa. Asta ne-a facut sa ne trezim mai tarziu, noi care ne propusesem sa nu dormim deloc. Oricum, trebuia sa dormim, pentru ca eram inghetati si nu se vedea nimic afara.

Am dormit pe culoarul cabanei Babele pentru ca nu mai erau locuri in camere. Noroc cu niste tineri de treaba, care ne-au ajutat mai mult decat credeam ca se poate intampla vrodata: ne-au dat paturi, haine uscate, ne-au administrat aspirina sa ne oprim din tremurat.

A2a zi am ajuns in tabara de baza si am intrat pe domeniul nostru. Ma rog, care ne place cel mai mult: mountainbike. Am urcat pe Dichiu pana in sa, am coborat la Bolboci, am tras cu arcul, si am facut proba de rafting tot pe ploaie. Noaptea a venit in timp ce urcam spre Piatra Arsa cu bicicletele in spate, vreo 6 km. Cand am iesit in platou, cabana Piatra Arsa arata ca un vulcan de lumina, si dupa ce am trecut de cabana mergand pe platou spre drumul de vara de langa Furnica, a iesit luna plina, foarte mare si rosie. Pe cat de iad fusese cu o noapte inainte, pe atat de rai era acolo. Ti-era mai mare dragul sa alergi in noaptea aia, mai ales ca stateam foarte bine si cu luminile proprii - frontale pentru noi si faruri cu led pentru bicla.

Desi destul de abrupt drumul de vara in unele portiuni, l-am parcurs pe bicla aproape pe tot. Nu mai zic, cand am intrat pe serpentinele de la 1400m, am prins o superviteza. Din Sinaia am urcat spre Piscul Cainelui, spre platoul Muntilor Baiului.

Pe urcusul abrupt si alunecos de dupa cabana Piscul Cainelui, am depasit Fox Terierii si am aflat ca mai trecusem si de Easy Walkers. Urcusul destul de greu pt unele echipe, a fost insa ok pt noi, pentru ca simteam ca avansam in clasament. Allen s-a mobilizat si a ajutat-o cel mai mult pe Jutko. Pana sa iesim pe platou, intr-o mica vale coborata pe bicle (pentru ca pana acolo se impingeau) ni s-a rupt un schimbator de viteze care putea sa ne faca sa terminam doar daca remorcam bicicleta respectiva. Dar l-am reparat cu sarma si scotch, insa Szabolcs nu a mai schimbat vitezele, decat mai mult din foi.

Ajunsi sus, din cauza cetii care se lasase, nu am gasit imediat drumul la stanga spre Zamora, asa ca am mai pierdut vreo 35 de minute ratacind. Intre timp s-au dus sabotii lui Allen si trebuiau schimbati, a trebuit sa mai facem o pauza. Zicea Jutka foarte sigura, ca oricum, daca ne ajunge cineva, nu o sa ne intreaca la coborare.

La prima stana am aflat ca cei din spate ne depasisera cat ne-am ratacit si erau la 10 min in fata noastra. Ne-am zis ca, chiar daca nu mai avem multe sanse sa le recuperam, sa dam tot ce putem si sa-i asteptam sa greseasca. A fost foarte bine la coboarare, destul de dificila, de altfel, la viteza maxima. Si pe mine ma cam lasau sabotii de frana, dar nu ne permiteam vreo oprire in conditiile acelea. La ultima serpentina, pe langa Poiana Tapului, dupa curba, am vazut un urs in mijlocul drumului. Nu prea se mai oprea bicicleta din cauza franei si, de abia am oprit pana in el. Nu ne-a lasat sa trecem pe langa el, adica, daca avansam, se oprea, asa ca, am asteptat sa plece. Apoi am tras tare printre case, pe drumul cel mai scurt spre linia de sosire. Foarte dezamagiti ca am fost depasiti, am trecut linia de sosire cam plouati. Dar dupa vreun minut, am aflat ca de fapt, cei din fata noastra nu ajunsesera. Ne-am depasit de doua ori unii pe altii si nu ne-am vazut. Au ajuns cam la 12 minute dupa noi, probabil ca au gresit prin oras. Am iesit pe acelasi loc pentru ca ei au stat mai mult cu 12 minute la rapel si cred ca s-au egalat timpii in felul acesta.

Locul doi il puteam lua doar daca dormeam mai putin la cabana Babele, acolo am pierdut mult timp. Si rapelul ne-a intarziat vreo ora jumate, pentru ca au ajus echipele de la proba scurta o data cu noi si a fost cam coada.

Anul acesta ne-a ajutat foarte mult ca am avut o echipa e asistenta de 4 prieteni care ne-au facut toate poftele cand ajungeam in tabara de baza.`

`Lectia de invatat din concursurile astea, este sa continui, chiar daca nu-ti sunt favorabile cartile, si sa ai un ritm constant`, a conchis Daniel dupa competitia de anul acesta.

Autor: Ioana Carmen Pitulan

Concurs de sporturi extreme urbane de Ziua Mondiala a Pacii

Sambata si duminica, 23-24 septembrie 2006, vor avea loc pe Stadionul Lia Manoliu din capitala, o serie de competitii sportive sub denumirea `Pace prin Sport`.

`Pace prin Sport` este un eveniment sportiv prin care se aniverseaza Ziua Mondiala a Pacii.

S-a ales sportul ca mod de aniversare a pacii, pentru ca este o activitate non-violenta care promoveaza valori precum competitivitate, respect, spirit de echipa, depasirea limitelor, canalizarea energiei catre un scop non violent.

Organizatorii doresc sa promoveze sportul in randul tinerilor ca modalitate de petrecere a timpului liber. In mod special, ei doresc sa promoveze sporturi si activitati mai putin mediatizate decat fotbalul, sporturi axate pe ideea de spirit de echipa.

Evenimentul va avea loc la Centrul de pregatire al Complexul Sportiv Lia Manoliu, locatia urmand a fi impartita in trei Arene pentru o mai buna segmentare a activitatilor: Arena Copilariei, Arena Olimpica, Arena Urbana.

Arena Copilariei va fi creata special pentru copii pana in 12 ani. Parintii vor putea sa isi trimita copii la joaca in playground-urile special amenajate sau in labirinturile gonflabile. Copii pot lua parte si la jocuri clasice precum de-a v-ati ascunselea, leapsa, sotron sau pot asculta povesti la sesiunea de storytelling.

Arena Sporturilor Olimpice va gazdui prin amabilitatea Federatiilor Nationale urmatoarele sporturi: tenis de camp, tenis de masa, tenis de picior, volei, badminton, hockey pe iarba, ciclism, fotbal, dans sportiv. Meciurile demonstrative realizate de profesionisti vor alterna cu competitii ad-hoc cu echipe formate din amatori.

Arena Sporturilor Urbane e dedicata in principal sporturilor extreme care pot fi practicate in oras - BMX, rolling, skating, dar va pune la dispozitia participantilor un panou de catarat, streetball si concurs de slam-dunk-uri.

Autor: Carmen Pitulan

Un roman la Marele Maraton al Alpilor

`Prima fapta de milostenie a unui sat, este fantana acestuia`. Sunt cuvinte scrise pe placuta unei fantani dintr-unul din satele din Alpi pe unde a trecut Serban Chiurlea.

Maratonistul montan Serban Chiurlea, a participat si anul acesta, pentru a3a oara consecutiv, la "Ultra Marathon de la Grande Traversee des Alpes", impreuna cu alte 17 persoane venite din toate colturile lumii pentru a traversa Alpii, urmand traseele GR5 si GR 52.

La intoarcerea in tara, Serban ne povesteste cateva impresii adunate intr-un email pe care l-a trimis pe o lista de discutii a montaniarzilor romani. Iata mai jos povestirea lui Serban:

`Transpiratia curge in valuri. Sunt pe putin 30 de grade. Tendonul lui Achile de la piciorul drept ma doare de simt ca plezneste. Muschii sunt durerosi dupa 14 zile de efort. Pulsul este pe la 150. Adidasul drept, agatat intr-un ciot de stanca, lasa sa iasa degetul mare. Ma chinuie setea, si bautura izotonica din camelback este clocita. Zaresc ca prin ceata ultima sa `Col de Berceau - 1090m` si-mi trebuie ultimele picaturi de energie pentru a-l depasi. In spatele lui, se vede in sfarsit marea. Cobor ca un nebun pe poteca plina de grohotis. Sunt la limita, daca ma impiedic probabil ca va fi nevoie de ceva cusaturi si ghips. Strazile din Menton sunt un adevarat labirint. Coborarea spre port este mai lunga decat credeam. O ultima strada in panta, cineva imi face o poza, un alt trecator ma aplauda, sunt in transa, si trec linia de sosire. Incredibil! Am castigat ultima etapa. Dupa ce-mi revin din goana nebuneasca, ma arunc in mare si in timp ce inot ma uit in spate la muntii pe care tocmai am trecut.`

Nu, nu este ultimul scenariu pentru Rocky. Este sfarsitul unei aventuri care se poate traduce si asa:

Denumire cursa: Ultra Marathon de la Grande Traversee des Alpes 2006;
Distanta: 604km;
Diferenta de nivel pozitiva cumulata: 34.770,00 m;
Durata: 27aug-9 sept adica 14 zile din care 97h 55minute - timp efectiv de alergare;
Loc: Alpii Francezi intre lacul Leman (Thonon les Bains) si Marea Mediterana (Menton);
Traseu: GR5 - poteca de traversare a Alpilor cu unele variatii pentru a ramane tot timpul pe creste si la sfarsit GR52 - varianta care trece prin masivul Mercantour - Valea Minunilor;

Etape:

27 aug , Thonon les Bains - Chapelle d`Abondance, 45m/2700mD+;
28 aug, Chapelle d`Abondance - Samoens, 45km/2130mD+;
29 aug, Samoens - Les Houches, 48km/2730mD+;
30 aug, Les Houches - Plan de la Lai, 40km/2550mD+;
31 aug, Plan de la Lai - Portes du Parc Rosuel, 38km /2020mD+;
1 sept, Portes du Pard Rosuel - Pralognan, 43km/2080mD+;
2 sept, Pralognan - Valfrejus, 38km/1930mD+;
3 sept, Valfrejus - Montgenevre, 45km/3000mD+;
4sept, Mongenevre - Ceilac, 45km/2500mD+;
5 sept, Ceilac - Larche, 45km/3400mD+;
6 sept, Larche - Roya, 45km/2330mD+;
7 sept, Roya - St. Martin de Vesubie, 47km/2200mD+;
8 sept, St. Martin de Vesubie - Refuge de la Valee des Merveilles, 35km/2500mD+;
9 sept, Refuge de la Valee des Merveilles - Menton, 45km/1800mD+;

Participanti: 17 (1 roman, 1 olandez, 1 neamt, 2 elvetieni, 2 americani, restul francezi).

Program: trezirea in fiecare dimineata la ora 5:30, mic-dejun ora 6:00, plecarea ora 7-8, cursa intre 6 si 9 ore/zi, dupa sosire ingrijiri medicale, spalat echipament, eventual odihna, masa la ora 19, briefing pentru ziua urmatoare in jur de 20:30, stingerea la ora 21.

Buget: 1000 euro inscrierea care cuprindea: cazarea pentru cele 14 zile in refugii (gite d`etape), doua mese pe zi si alimentare la jumatatea fiecarei etape, transport echipament intre refugii, asistenta medicala, harti.
Loc in clasament general: 6.
Amintiri: 550 poze si destul de povestit pentru cateva nopti bune.

A fost o experienta in fata careia m-am prezentat umil, avand tot timpul in minte posibilitatea unui abandon (pana la final au existat 5 abandon-uri).
Desi initial am acceptat ideea ca as putea claca de prea multa oboseala, de fapt era sa abandonez din cauza uzurii la nivelul tendonului lui Achile. Ingrijirile medicale m-au repus pe picioare si slava Domnului am reusit sa termin cu bine incercarea.
Imi trebuie cateva minute bune sa-mi aduc aminte toate locurile prin care am trecut, si cea mai buna comparatie care se poate face este aceea cu vaca. Am trecut in viteza nebuna, 14 zile, acumuland imagini si impresii, iar acum odata intors acasa trebuie sa stau sa rumeg toate acestea. Si va spun ca este minunat. M-a impresionat mult contrastul intre Alpii din nord, plini de izvoare si umiditate - si Alpii din sud foarte arizi. In nord, nu-ti faceai probleme ca poti ramane fara apa, in sud ne calculam ratia de apa sa ne ajunga pana la urmatoarea fantana. Mi-a placut ca in fiecare sat gaseai o fantana cu apa curata.

La una dintre fantanile intalnite era prinsa o tablita pe care scria: `Prima fapta de milostenie a unui sat, este fantana acestuia`. Si intr-adevar pentru cei insetati apa era o binecuvantare.
Am trecut peste poteci inghetate si pline de zapada (Col de Bohnhomme), am infruntat chiar si viscolul (Col du Brevent), dar am avut si parte si de zile caniculare (32 grade - Chateau Queyras).
In fiecare seara alt refugiu ne era gazda. Unele chiar deosebite, precum cel de la intrarea in parcul Vanoise - Rosuel, al carui acoperis acoperit cu iarba, crescuse parca din pajistea verde. Am intalnit gardieni de refugiu , adevarati oameni de munte ce traiau la fel ca noi in bucurie, dornici sa impartaseasca trairi, dar am intalnit si gardieni cu gandul doar la castig si profit. Am intalnit turme de oi, exact ca la noi, cu caini ciobanesti (patou), care sareau la tine, ba chiar organizatorul ne-a tinut un curs despre cum se reactioneaza la intalnirea cu acestia. Am intalnit poteci de o frumusete rara, strajuite de lacuri, dar am mers si pe poteci tocate de turme de vaci si pline de balegi.
Am intalnit peisaje atent conservate, nu foarte diferite fata de ce vedem in Romania, dar si constructii grotesti ce mutilau natura.

Am incercat sa nu ma las prins in competitie cu ceilalti participanti, ci sa descopar cat mai multe.
Am trait o bucurie indescriptibila in momentul in care am ajuns la mare dupa 14 zile de la plecarea de pe malul lacului Leman.
Am incercat sa ma cunosc mai bine.
Am incercat sa cunosc muntelele si prin cele scrise am incercat sa va fac si pe voi sa doriti sa cunoasteti mai multe.

Toate bune,
Serban Chiurlea

Despre Serban, s-au auzit putine lucruri pana acum, pentru ca, in modestia lui, nu a facut niciodata valva. La maratonul Grand Traversee des Alpes, participa de 3 ani, adica de la prima editie a maratonului, din 2004. Abia anul acesta am reusit sa aflu despre participarea sa la maratonul din Alpi si asta, numai datorita domnului Dinu Mititeanu care ne-a tinut la curent cu evenimentul.

Serban este dintre cei care "nu au liniste daca merg normal pe poteca si nu alearga". Se antreneaza de regula pe cararile muntilor din tara noastra. Imi amintesc ca anul trecut, eram la intalnirea Alpinet si, in timp ce noi stateam la povesti in jurul focului, Serban, impreuna cu tatal sau in varsta de 65 de ani (!), faceau inconjurul masivului muntos Piatra Craiului. In aproape 10 ore, ei au parcurs 45 km lungime si 2000 m diferenta de nivel.

Ce il determina sa alerge pana la epuizare, coborand si urcand carari stramte sau abrupte prin munti? poate il prindem intr-un moment de odihna pe undeva si ne va povesti chiar el...

Autor: Carmen Pitulan