Trei zile de zbor cu parapanta si distractie la Cupa Priopcea 2007

Dupa cum anuntam mai devreme, sambata aceasta are loc deschiderea oficiala a sezonului de parasutism si, odata cu el, si a celui de parapanta sau alte sporturi aeriene ori nautice.

Aceasta, oficial. Pentru ca neoficial, de zburat, am zburat, spre exemplu, imediat ce vremea a dat semne bune de incalzire si curentii de aer s-au mai imblanzit.
Multi dintre noi au apucat deja sa se dezmorteasca in Parang si nu numai si sa-si testeze aripile inghesuite in debara peste iarna.
Asa incat, e timpul pentru treburi mai serioase, cum ar fi Cupa Priopcea. Pentru ca in weekendul care vine, la Priopcea, in Dobrogea, se tine traditionalul concurs de parapanta.
Timp de 3 zile, de vineri pana duminica, la poalele Macinului, se vor intrece in indemanare, parapantisti din toata tara, la Cupa Priopcea 2007.

Organizatorii, au decis ca anul acesta sa se tina doua probe in cadrul Cupei Priopcea, pentru cei cu GPS si pentru cei fara GPS.
In cadrul probei de distanta libera cu GPS, se va urmari spargerea barierei de 50 km.
Proba fara GPS va fi o proba de durata, de zbor dinamic si termodinamic.

Organizatorii vor incerca sa va indulceasca sederea, in toata aceasta perioada, cu bere si ciorba de peste, cantari de kitari si kef maxim.

Tabara de corturi va fi la baza muntilor Macin, intre satul Cerna si comuna Greci. Desi organizatorii promit distractie mare, stropita cu bere si specialitati pescaresti de mancare, participantii sunt rugati sa vina si cu provizii proprii de apa, alimente si…bere, pentru ca totul sa iasa perfect.

Autor foto: Ioana Carmen Pitulan

Dry tooling la IWC Busteni 2007

Cine a trecut in acest weekend prin Busteni, a avut parte de un spectacol deosebit, in cadrul unui eveniment foarte important de la noi in tara: Campionatul Mondial de Catarare pe Gheata, Busteni 2007.
Forta, indemanare si multa vointa. Asta au demonstrat cataratorii veniti din toate colturile lumii, in acest weekend, la Busteni.

Un spectacol de zile mari, care a lasat publicul impresionat de ce sunt unii in stare sa faca, doar cu doi pioleti in mana si niste coltari. Cu mic cu mare, spectatorii, unii chiar concurenti si ei, ii incurajau pe cei care erau la structura artificiala de catarat.

Un pusti, vazand-o pe Jenny Lavarda (foto stanga) cu cata usurinta se urca pe gheata picuranda si apoi cum sta agatata in pioleti de stalactitele de lemn peste care trecea traseul impus de organizatori, a exclamat catre taica'sau: "asta da femeie!"

Am ramas cu senzatia ca in acest sport nu conteaza foarte mult cine castiga sau cine atinge topul. Acolo, fiecare trecere peste un pasaj dificil era spectaculos, fiecare sportiv il aborda in felul sau, iar noi, cei de jos, abia asteptam sa ii vedem miscarile.

Desi initial, era vorba de "catarare pe gheata", datorita caldurii excesive (10 grade in Busteni, sambata), campionatul s-a tinut doar partial pe gheata, partea finala a traseelor, respectiv, cea mai dificila, fiind de dry tooling.

Iata si rezultatele etapei de la Busteni:

La fete, proba de dificultate, a fost castigata de Petra Muller. Favorita Jenny Lavarda, a ocupat locul doi, acest lucru neimpiedicand-o pe aceasta sa devina campiona mondiala la dificultate, datorita rezultatelor obtinute in etapele anterioare de la Valle di Daone si Saas Fe. Frantuzoaica Stéphanie Maureau, a ocupat doar locul 3 in finala, desi in calificari a fost prima care a atins topul.

Reprezentanta Romaniei, Andreea Copaescu, a avut o evolutie buna, dar nu a putut egala experienta in dry tooling si ice climbing de ani de zile ale competitoarelor sale. Andreea s-a oprit in semifinala, la prima stalactita care i-a cam dat de furca.

La baieti, proba de dificultate, pe locul intai s-a clasat Evgeny Krivosheitsev, devenind astfel si campion mondial, pe doi Markus Bendler, iar pe trei, Alexei Tomilov, asa aratand si clasamentul final al campionatului din acest an.

Proba de viteza s-a desfasurat in noaptea de joi spre vineri, pe panoul special amenajat si inghetat in aceeasi zi.

Rusoaica Maria Shabalina s-a distins clar la aceasta proba, obtinand, ca si la Saas Fe, locul intai cu 100 de puncte si devenind campioana mondiala de viteza la escalada pe gheata.

La baieti, rusii au ocupat primele 6 locuri, iar campion mondial la viteza, este Alexander Matveev totalizand 127 de puncte.


Desi nici un roman nu s-a calificat in finale, este imbucurator ca ai nostrii au participat, alaturi de nume mari ale acestui sport dificil.

Sa speram ca acest campionat care se tine la noi in tara de doi ani incoace, va fi indeajuns de motivant pentru sportivii romani, determinandu-i sa se antreneze si pentru acest tip de escalada, ce-i drept, mult mai dificil, dar si mai spectaculos.


Mai multe imagini de la acest eveniment, gasiti in Galeria Foto Finala Ice World Championship 2007

Autor foto si text: Ioana Carmen Pitulan

Reinhold Messner, cel care a daramat mitul lui Yeti

Motto: Oamenii nu au invins Muntele; ei au invins cel mult slabiciunea din ei, ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor. ( Reinhold Messner)

“Alpinismul nu e doar un sport, este un drum al vietii...”


Minibiografie:

Reinhold Messner s-a nascut in 1944 in Vilnoss, in Tirolul de Sud. A inceput sa se catere inca de la varsta de 5 ani.

La 20 de ani, urcase deja cele mai grele rute din Dolomiti si Alpii de Vest, impreuna cu fratele sau Gunter;

- Pana in prezent, a urcat de 18 ori, pe toate cele 14 varfuri peste 8000 m din lume.







- Urca Nanga Parbat (8125m) intr-o ascensiune solo;





























- 1978 – atinge varful Everest, fara masca de oxigen;














Messner este cel care a destramat misterul legendarului Yeti – omul zapezilor.

Dupa cercetari efectuate timp de 12 ani in Himalaya, Messner povesteste intalnirea sa cu yeti in cartea “My Quest for the Yeti”.

El dezvaluie faptul ca urmele bipede ale lui yeti, sunt de fapt ale unei creaturi patrupede, ursul Tibetan.


Acesta, in conditii de sol dificil si in special prin zapada, paseste cu picioarele din spate exact peste urma celor din fata. In acest fel, urmele lasate par ale unui biped.








1990 – intreprinde o expeditie in Antarctica (prima traversare pe jos pana la Polul Sud - 2,800km in 92 de zile);










1995 – incearca sa traverseze cercul Arctic (din Siberia in Canada) si escaladeaza varful Belucha (4,506m, Altai, Siberia);












2004 – traverseaza desertul Gobi









Reinhold Messner despre expeditii:






Sa distingem adevarul din minciuna !
Am inteles ca marile "intreprinderi" grele himalayene erau depasite, dar mi-a trebuit ceva timp inainte de a gasi o solutie viabila care sa schimbe acest sistem vechi de o jumatate de secol.

In mod traditional hamalii, alpinistii si serpasii lucreaza sub directia unui sef de expeditie pentru ca doua sau trei persoane sa atinga virful.

O astfel de intreprindere presupune nu numai o cantitate enorma de echipament (pina la 20 de tone !) ci si o formidabila infrastructura.

O expeditie "mare" dureaza in general mult.

Vremea proasta, frecventa in marile masive, poate avea consecinte dezastruoase si sansele de reusita sunt relativ mici.

Mi-au trebuit cinci ani pentru a concepe forma mea de expeditie ideala, cinci ani de maturizare innainte de a imagina echipa perfecta.

Pe urma m-am gindit la punerea in practica.

Aveam nevoie de rapiditate si de structuri simple, ceea ce devenea posibil doar acumulind mai multa responsabilitate si restringind la minimum echipamentul.

Pentru o prima expeditie in duo pe un optmiar, gata cu ordinatorul si programarile complicate: logistica si cheltuielile, etape necesare innaintea tentativei finale, riscuri si sanse de reusita le-am cosemnat pe o simpla foaie de hirtie.

Cind alpinistii "functioneaza", reusita este prezenta !

Dar de ce aceasta nou forma de expeditie mai rapida, mai putin periculoasa, ar avea mai multe sanse de reusita ?

Mai intii, mai putine persoane erau in joc si aveam incredere deplina in partenerul ales - Peter Habeler.

Puteam sa reactionam rapid in caz de vreme proasta, sa coborim si sa urcam mai repede decit o echipa mare.

Materialul trebuia redus la minimum. In felul acesta procesul necesar la luarea deciziilor va fi accelerat si impactul ecologic minim.

Dar atit de contradictoriu cit poate parea la prima vedere, renuntarea nu este obligatoriu sinonim de antiperformanta.

Dimpotriva, renuntind am atins deja o performanta. Ori in cadrul acestor expeditii nu renuntam decit la tehnologie si la asistenti.

Reducind la minimum numarul de participanti la expeditie, cistig in stil, si mai ales reduc cheltuielile. O expeditie care necesita transportul a 10 tone de material la tabara de baza costa o avere.

Bugetul nostru previzional este de 3.000 dolari (trei mii). Anumite expeditii pe un opt miar costa pina la un milion de dolari.

Securitatea raminea ultima necunoscuta...





Securitatea raminea ultima necunoscuta.
In marile expeditii imi pare ca aceasta este doar o iluzie.

Echipam un munte pornind de la o jumatate de duzina de tabere unde mai multi alpinisti si citiva hamali se instaleaza, si consideram ca muntele este sigur.

Fals.

Nici vorba de mai multa siguranta in caz de catastrofe naturale (furtuni, avalanse, cutremure). Dimpotriva, riscurile mortale sunt chiar superioare.

Mai mult, a minimiza la zero riscurile revine la a anula aventura insasi.

Siguranta nu trebuie sa se bazeze pe o organizatie, ea trebuie sa vina din interior, din increderea in sine, din capacitatile proprii.


Refuz tehnologiile moderne si sistemele sofisticate, caci acestea, precum super-masurile de siguranta au tendinta de a aboli ratiunea insasi a aventurii.

Sunt intrebat din cind in cind cum de-am reusit sa ramin in viata cu astfel de principii...
- le raspund ca scopul acestor expeditii n-a fost nici o data de a-mi lasa viata ci de a-mi trai viata.

Daca am decide sa lasam masina in parcare un week-end si sa mergem sa ne plimbam, daca am renunta la defilarea neintrerupta de imagini TV sau chiar la telefon, am constientiza existenta unor valori precum linistea, armonia si calmul. In mod sigur calitatea vietii ar creste !


Gandurile unui alpinist incercat:

A profita in mod optim de lucruri, nu inseamna sa avem neaparat mai mult.

In aventura solitara remarcam in ce hal ne iubim pe noi insine.
Solitudinea este oglina cea mai limpede.

Echipe si oameni:
Reusita unei echipe nu este posibila decit daca membrii ei sunt animati pentru acelasi obiectiv.

Refuz vechea ierarhie in care o echipa executa ordinele unui sef de expeditie sau de coarda.

Totodata sunt convins ca in cadrul unui grup, exista intotdeauna o persoana care joaca rolul de sef.

De indata ce un om este experimentat, rezistent, carismatic, ceilalti ii atribuie in mod automat directia operatiilor printr-un fel de acord tacit.

Foarte devreme, mi-am dirijat singur expeditiile.

Din clipa in care ma asociez cu altii, formam o echipa democratica in care liderul nu este nici ales, nici impus, dar devine sau nu ramine doar datorita unei superioritati notorii.

Este drept ca termenul de "sef" ne zgiriie urechile si ca literatura de munte abunda de expresii precum "victorie", "atac fulger", care confera activitatii noastre un caracter razboinic pe care aceasta nu-l are.


Oamenii aventurii ar trebuii sa fie mai atenti la limbajul lor, caci virfurile nu sunt "invinse", peretii "atacati", banchizele "cucerite".
Noi nu luptam pentru citeva valori politice sau etice, noi realizam cel mult o idee.





Grupul nu este cu "arma la picior" in spatele unui drapel sau al unui sef, ci la dispozitia unui obiectiv comun..


Dificultate - risc ...



Cind te afli pe munte realizezi ca exista o multime de dificultati pentru care noi, oamenii, nu suntem foarte bine pregatiti.

Pentru ascensiuni la altitudine exista animale mai bine pregatite decit noi...

Mult mai important este sa intelegem diferenta dintre risc si pericole.

Muntele e acolo, la locul lui.
Muntele este plin de riscuri doar in masura in care ni le asumam, altfel, riscul nici macar nu exista.

In cazul unei avalanse pe munte, daca nu este nimeni acolo, atunci nu exista nici un pericol...

dar daca noi suntem acolo, exista citeva pericole reale: avalanse, furtuni, inghet sau chiar lipsa de oxigen.

Noi trebuie sa ne asteptam la asta, altfel suntem prosti.
Daca acceptam aceste pericole si incercam sa urcam muntele, aceste pericole devin riscuri, pentru ca noi ni le-am asumat.. In acest caz arta alpinismului este ocolirea pericolelor. Acesta este managementul riscului.
Un bun alpinist este un bun manager al riscului.

"Alpinismul se afla in afara intelepciunii si a prostiei, a binelui si a raului. Acesta nu este legat de vreo cultura sau filosofie, de premise fizice sau de o buna stare materiala: trebuie doar sa vrei sa il practici.”


"Alpinismul inseamna un mod de viata, un fel de a trai.“
Niciodata nu m-am intrebat ce voi obtine in urma unei ascensiuni.

O expeditie, o tura, o catarare, sunt importante doar in timp ce le realizezi.
Nu dupa.
Dupa, incep sa ma gindesc la ce va urma.
Ceea ce am facut - ramine ca biografie.

Sunt mult mai interesat de ceea ce voi face maine si asta ma mentine creativ si tanar.


Am 58 de ani si inca spun ca ceea ce am facut este doar biografie, ceva ce nu e foarte important.

Important este ceea ce urmeaza ...

Cit am fost tinar am fost atras de catarare si eram interesat in special de deschiderea de noi linii, trasee pe care nimeni sa nu le poate repeta.

Am utilizat mai ales cataratul liber.

Eram naiv…

Am devenit interesat de alpinismul de mare altitudine in momentul in care am inteles ca pot schimba toate canoanele:

• nu se poate urca solo la peste 8000 de metri,
• nu se poate merge in Himalaya fara oxigen,
• nu poti sa ii escaladezi daca nu sunt mai multi oameni pe linga tine
• si mai ales, fara serpasi.

Am stiut ca toate acestea sunt simple gogorite.

Si la 45 de ani escaladasem toate virfurile de peste 8000 de metri…

Imi ramasesera Groenlanda, Antarctica si Arctica care mi-au dat sansa sa fac lucruri noi.

In prezent noul meu tel, noul meu "virf de peste 8000 de metri" este un lant de muzee al muntelui in Tirolul de Sud.

Posed aceeasi motivatie, aceeasi dorinta puternica de a face totul perfect ca si atunci cind aveam 20 de ani si ma cataram pe o stinca.

Pentru mine nu exista diferente, investesc aceleasi energii, toata vointa mea, toate prieteniile si toti banii pentru a face bine.”

Un adevarat alpinist investeste totul in actiunea pe care si-a propus-o, daca spune "poate" atunci nu ajunge departe.


Prezentare realizata de Ciprian Ivan (CAR), Irina Gligor, Adrian Herisanu (CAR) si Carmen Pitulan in cadrul "Serilor CAR", din 2005.

Marii pereti de escalada de la El Chorro, Spania

30 de pereti (Big Walls), sapte zone periferice si peste 650 de trasee de catarare, aceasta este El Chorro.
El Chorro este una dintre cele mai faimoase zone de catarat din Europa. Cu peste 500 de trasee de catarat in surplomba, El Chorro este un fel de El Dorado pentru cataratori, accesul la zona putandu-se face pe jos.

Locatie

Situat in sudul Spaniei, la El Chorro se poate practica escalada pe stanca in toata perioada anului, chiar daca uneori e posibil sa fie mai rece sau chiar sa ninga, iarna. Traseele sunt in majoritatea lor grele, fapt care atrage cataratori din toata lumea.

El Chorro poate fi considerata drept o zona „bruta, dar frumoasa”, datorita inaccesibilitatii si uscaciunii imprejurimilor sale. Ca sa ajungi la unele stanci, trebuie sa traversezi o serie de tuneluri de tren. Ca sa ajungi la o stanca, iti ia chiar si o ora sau mai mult, de mers pe jos.

Cu toate acestea, El Chorro este una dintre cel emai faimoase zone de catarat din Europa, motivul find simplu: acolo se afla multe trasee interesante si stanci foarte frumoase.

Trasele sunt in majoritatea lor destul de grele, motiv pentru care, la El Chorro vin cataratori din toata lumea. Cataratori din Marea Britanie, Germania, America, Franta, Olanda, Australia si Scandinavia vin la El Chorro pe timpul iernii pentru a se bucura de soare si de catarat.

Cum ajungi la El Chorro

La El Chorro poti ajunge cu masina de la aeroportul din Malaga sau cu trenul. Daca optezi pentur varinata cu trenul, de la aeroport trebuie sa iei metroul pana la gara si apoi iei trenul spre Alora si El Chorro.

Unde poti sa stai la El Chorro

In El Chorro, poti sta la refugiul local. Exista si doua sate in apropiere, unde poti sta in gazda, dar in conditii foarte diferite: unul este foarte ieftin, iar celalalt este mai scump. La doi kilometri de sat, poti gasi un alt loc de cazat. Pe timpul iernii, cataratorii ocupa toate cele trei locuri de stat. Ca sa ajungi in zonele periferice, ai nevoie de o masina, topografia fiind total diferita acolo, mai prietenoasa si mai potrivita pentru cataratorii care vin cu copii mici.


Aceasta parte a Spaniei, este denumita "Afro Spania" si are multe lucruri de aratat in domeniul artei si culturii. Daca mergi tomna sau primavara, poti inota in mediterana si merge in acelasi timp la schi, in Sierra Nevada, la est de Granada.

Cu snowbordul in Parcul Tineretului

Weekendul acesta am stat in Bucuresti, in timp ce prietenii mei au plecat care incotro, prin munti si vai. Asa ca sambata, mi-am luat aparatul foto si am bantuit pe strazi. Dupa cateva shooturi prin cartier, am ajuns si in parc, la tineretului, unde se producea ceva frumos: Snikers Urban Fly, zicese.

Lume multa, muzica faina cu DJ si EMIL live, Snikers si vin fiert pentru incalzire (desi soare, era destul de rece, mai ales dupa cateva ceasuri de stat si privit prin obiectiv) si, concursul. Adica un `munte` de zapada in mijlocul parcului, amenajat frumos sub forma de rampa de lansare... si vreo 30 de rideri din toata tara, iar unul chiar din Bulgaria, erau trasi de ATVuri pana la baza rampei de unde trebuiau sa sara.

Dupa o ora de incalzire, in care riderii s-au intrecut in cazaturi, a urmat si proba de calificari si apoi finala in care au intrat 10, cu mult mai multe trickuri si backflipuri reusite, dar, din pacate, si vreo doua accidentari destul de `grele`.

Necalificatii in finala, si-au luat placile si prietenele de mana si au plecat acasa, sa nu rateze weekendul care le mai ramasese.

Dupa concurs, la lasatul serii, a urmat un concurs de snowboard virtual, pe console PlayStation 2, cu proiectie pe ecrane uriase. Am plecat inainte de rezultatele finale, cu o mana inghetata pe aparat si una pe inca un snikers. Uneori e bine sa ramai si in oras...

Pozele le puteti vedea aici:

http://www.xtrem.ro/module.php?module=fotografii&categorie=58

Campionatul Mondial de catarare pe gheata de la Busteni, un pas important pentru alpinismul romanesc

Interviu cu Presedintele CAR, domnul Mihai Pupeza

1. Se apropie campionatul mondial de catarare pe gheata de la Busteni. In ce stadiu au ajuns pregatirile?

Pregatirile sunt in toi. Se lucreaza pe toate fronturile: inghetarea structurii, inscrierea sportivilor, pregatiri de primire si protocol, transfer si cazare a circa 70 de sportivi, updatatrea siteului, comunicate de presa, diplome, afise, premii, relatii cu sponsorii, etc.

Ne pregatim pentru o cupa mondiala si pentru o finala de campionat mondial. A mai avut Romania asa ceva?

2. De ce a ales UIAA, Romania si orasul Busteni ca loc de desfasurare al acestui eveniment de insemnatate internationala?

Alegerea a fost bazata in mare parte, pe votul din anul trecut al sportivilor – majoritatea au votat etapa de la Busteni ca fiind cea mai reusita. In plus, s-a dat o mare importanta implicarii Clubului Alpin Roman in UIAA. Avem in prezent reprezentanti in doua comisii si in consiliul UIAA. Seriozitatea este apreciata, chiar si la un club mai mic.

3. Ce insemnatate are Campionatul de la Busteni, pentru Romania si pentru alpinismul romanesc?

As dori sa aprecieze acest eveniment si sa raspunda la aceasta intrebare, lumea alpina romaneasca. Eu il consider un mic pas intr-un lung drum de formare a unui curent care sa cuprinda si sa educe un cat mai mare numar de practicanti ai disciplinelor alpine.

Trebuia inceput cu ceva; am inceput cu ceea ce ni s-a parut a fi un eveniment care sa atraga atentia, sa aiba rasunet. Primaria si consortiul Busteni au fost si sunt niste parteneri extraordinari, fara de care nu am fi reusit. Ganditi-va ca suntem noi veniti: Val Daone si Saas Fe organizeaza astfel de evenimente de 8-10 ani.

Pentru Clubul Alpin, organizarea este un exercitiu extraordinar de lucru in echipa, de asumarea proprietatii problemelor si rezolvarea lor de catre voluntarii minunati care s-au mobilizat. Toti vom iesi din acest exercitiu buni, mai prieteni, mai increzatori in noi insine si in altii si in eficienta lucrului ni echipa.

4. Care este nivelul cataratorilor romani in comparatie cu concurentii din afara?
Cum am pomenit deja, nu trebuie sa se astepte nimeni la minuni: organizarea unei etape de campionat nu creste nivelul cataratorilor romani: il stimuleaza, insa. Rezultatele de la Daone si apoi de la Saas Fe, a celor 4 (din care 3 participanti sponsorizati de CAR) romani, sunt modeste, insa deloc rusinoase. Sper ca pentru participanti si pentru ceilalti care au aspiratii sportive, aceste rezultate sa fie un dus rece: suntem aici, dorim sa ajungem acolo, stim ca putem, vom munci sa ajungem.

5. Campionatul este un mare eveniment in lumea sportiva, totusi, foarte putin cunoscut... de ce?

Este foarte putin cunoscut, la noi, nu si in alte parti. De ce? Din lipsa de publicitate, de imagine, de „masa de practicanti”. Insa, pas cu pas... Acum doua zile, intr-un hipermarket din Brasov, unul din vanzatori m-a intrebat ce ma in mana. I-am explicat ca-i o priza de dry tooling. Replica a fost: „aha, faceti cumva parte din cei care organizeaza la Busteni campionatul de escalada pe gheata?” pas cu pas...

6. Cum ati rezolvat problemele financiare legate de organizarea acestui campionat la noi in tara?

Sponsori si sponsori si iar sponsori. Anul trecut ne-am creat credibilitate si imagine. Anul acesta, oferim mai mult. Vom avea mai multa publicitate si vizibilitate. Este ceea ce cauta sponsorii: evenimente care sa atraga. Spectatori, televiziune, presa – evenimente unde lumea sa vada atleti de talie mondiala si nume de sponsori.

7. Pana acum, am avut parte de o vreme atipica pentru aceasta perioada si multe competitii internationale pe zapada au fost anulate din cauza caldurii. Ce se va intampal cu campionatul IWC daca nu va fi suficient de rece pentru gheata?

Deocamdata timpul ne este aliat – maine terminam de inghetat cele doua structuri de concurs, urmand ca in 3 zile, trasatorii sa „viseze” si sa materializeze traseele. Daca timpul se va intoarce impotriva noastra, etapa finala a campionatului se va tine in regim partial sau total de dry tooling.

Suntem pregatiti pentru orice eventualitate. Nu se poate anula sau compromite o finala de campionat mondial. O dorim aici si la anul...si la multi ani.

Nota:
Sonsorii evenimentului: Lion, Sprite, Interamerican, IPSO, Himalaya, Kayland, Gotech, Grivel, Hotel Alexandros, Martens, Auto Nou Com, Sibarex, Vepex Com

Siteul oficial al evenimentului: http://www.iwcbusteni.ro/

A consemnat: Carmen Pitulan

Zapada apoasa, numai buna de avalansa, in Piatra Craiului

Ninsorile din ultimele doua zile se pregatesc s-o ia la vale si in masivul Piatra Craiului.
Caldura de ieri, a inmuiat zapada de pe vaile din Piatra Craiului, astfel ca riscul de avalansa este foarte mare.

Primul weekend al noului an trebuia sa fie unul linistit, de refacere si recuperare dupa ghiftuiala de sarbatori. N-a fost sa fie chiar asa, adica, deloc linistit.
Pentru ca, sambata, primesc un mail de la un amic, cum ca ar merge pana in Piatra Craiului, la o tura si o cura cu zapada. Tentant pana peste poate! Asa ca, nici una-nici doua, imi fac frumusel bagajelul si, duminica la ora 4 jumatate dimineata, ne strangem vreo 4 insi in masina lui Tibi si luam calea Pietrei Craiului.

Pe scurt, la ora 8 si ceva lasam masina la Izvorul lui Botorog si urcam la Cabana Curmatura, unde ne rasfatam cu o omleta si o ciorbita de perisoare `a la Reta`. Schimbam cateva vorbe cu niste amici care se pregateau sa coboare si ne echipam pentru traseu, cu gand sa urcam cat vom putea pe Turnu, pentru ca, ni se spune, zapada e mare si greu de `inotat` prin ea.

Intra-adevar, zapada mare si grea, plina de apa. Avem noroc ca altii s-au incumetat inaintea nostra sa iasa in creasta tot pe Turnu, astfel ca, poteca batuta de ei ne usureaza mult urcusul, si asa destul de greu si periculos, as zice eu.

Foto de: Tibi

Ma gandeam cu groaza cum o sa ma cobor de acolo, coborasul parandu-mi-se si mai inspaimantator decat urcusul: pante abrupte, prize putine si acoperite de zapada, de pe o parte, zapada umeda, gata s-o ia la vale, pe de alta parte.

Urcam cu mare atentie pe Turnu, facem poze, ne plimbam putin pe creasta si ne intoarcem, ca nu cumva sa ne prinda noaptea pe valcele alunecoase si abrupte de pe traseu.
Coborarea am facut-o mai lent pe locurile mai expuse, cu mai multa atentie, dar si cu frica aferenta.
Pe la jumatatea traseului, iesim intr-un valcel mai larg unde zapada se adunase din belsug si numai bine se si formase o placa gata s-o ia, in orice moment, la vale (vezi poza de mai sus).
Reusim sa-l ocolim cu grija, insa pericolul nu trece: mai jos, urma o portiune care travesta pur si simplu baza valcelului cu placa desprinsa mai sus.
De data asta insa, am avut noroc: si acest ultim traverseu il facem fara evenimente neplacute si iata-ne in sfarsit in padure, la adapost de orice pericol.

Obositi si fericiti, urmam poteca ce cobora spre cabana, relaxati si, se vede treaba, mult mai putin atenti: incasam pe rand cate o serie de cazaturi de toata frumusetea.
La cabana ne rasfatam cu un ceai cald, o ciorba si o pisica lenesa care nu se da dusa din bratele mele.

Autor: Ioana Carmen Pitulan