Friday, March 23, 2007

Reinhold Messner, cel care a daramat mitul lui Yeti

Motto: Oamenii nu au invins Muntele; ei au invins cel mult slabiciunea din ei, ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor. ( Reinhold Messner)


Reinhold Messner

“Alpinismul nu e doar un sport, este un drum al vietii...”


Minibiografie:


Reinhold Messner s-a nascut in 1944 in Vilnoss, in Tirolul de Sud. A inceput sa se catere inca de la varsta de 5 ani.

La 20 de ani, urcase deja cele mai grele rute din Dolomiti si Alpii de Vest, impreuna cu fratele sau Gunter;

- Pana in prezent, a urcat de 18 ori, pe toate cele 14 varfuri peste 8000 m din lume.

nanga parbat





- Urca Nanga Parbat (8125m) intr-o ascensiune solo;





























- 1978 – atinge varful Everest, fara masca de oxigen;














Yeti tracks Messner este cel care a destramat misterul legendarului Yeti – omul zapezilor.

Dupa cercetari efectuate timp de 12 ani in Himalaya, Messner povesteste intalnirea sa cu yeti in cartea “My Quest for the Yeti”.

El dezvaluie faptul ca urmele bipede ale lui yeti, sunt de fapt ale unei creaturi patrupede, ursul Tibetan.


Acesta, in conditii de sol dificil si in special prin zapada, paseste cu picioarele din spate exact peste urma celor din fata. In acest fel, urmele lasate par ale unui biped.





Antarctica


1990
– intreprinde o expeditie in Antarctica (prima traversare pe jos pana la Polul Sud - 2,800km in 92 de zile);







Varful Belucha, Siberia



1995
– incearca sa traverseze cercul Arctic (din Siberia in Canada)
si escaladeaza varful Belucha (4,506m, Altai, Siberia);












2004
– traverseaza desertul Gobi










Reinhold Messner despre expeditii:




Himalaya panorama

Sa distingem adevarul din minciuna !

Am inteles ca marile "intreprinderi" grele himalayene erau depasite, dar mi-a trebuit ceva timp inainte de a gasi o solutie viabila care sa schimbe acest sistem vechi de o jumatate de secol.

In mod traditional hamalii, alpinistii si serpasii lucreaza sub directia unui sef de expeditie pentru ca doua sau trei persoane sa atinga virful.

O astfel de intreprindere presupune nu numai o cantitate enorma de echipament (pina la 20 de tone !) ci si o formidabila infrastructura.

O expeditie "mare" dureaza in general mult.

Vremea proasta, frecventa in marile masive, poate avea consecinte dezastruoase si sansele de reusita sunt relativ mici.

Mi-au trebuit cinci ani pentru a concepe forma mea de expeditie ideala, cinci ani de maturizare innainte de a imagina echipa perfecta.

Pe urma m-am gindit la punerea in practica.

Aveam nevoie de rapiditate si de structuri simple, ceea ce devenea posibil doar acumulind mai multa responsabilitate si restringind la minimum echipamentul.

Pentru o prima expeditie in duo pe un optmiar, gata cu ordinatorul si programarile complicate: logistica si cheltuielile, etape necesare innaintea tentativei finale, riscuri si sanse de reusita le-am cosemnat pe o simpla foaie de hirtie.

Cind alpinistii "functioneaza", reusita este prezenta !

Dar de ce aceasta nou forma de expeditie mai rapida, mai putin periculoasa, ar avea mai multe sanse de reusita ?

Mai intii, mai putine persoane erau in joc si aveam incredere deplina in partenerul ales - Peter Habeler.

Puteam sa reactionam rapid in caz de vreme proasta, sa coborim si sa urcam mai repede decit o echipa mare.

Materialul trebuia redus la minimum. In felul acesta procesul necesar la luarea deciziilor va fi accelerat si impactul ecologic minim.

Dar atit de contradictoriu cit poate parea la prima vedere, renuntarea nu este obligatoriu sinonim de antiperformanta.

Dimpotriva, renuntind am atins deja o performanta. Ori in cadrul acestor expeditii nu renuntam decit la tehnologie si la asistenti.

Reducind la minimum numarul de participanti la expeditie, cistig in stil, si mai ales reduc cheltuielile. O expeditie care necesita transportul a 10 tone de material la tabara de baza costa o avere.

Bugetul nostru previzional este de 3.000 dolari (trei mii). Anumite expeditii pe un opt miar costa pina la un milion de dolari.

Securitatea raminea ultima necunoscuta...





Securitatea raminea ultima necunoscuta.
In marile expeditii imi pare ca aceasta este doar o iluzie.

Echipam un munte pornind de la o jumatate de duzina de tabere unde mai multi alpinisti si citiva hamali se instaleaza, si consideram ca muntele este sigur.

Fals.

Nici vorba de mai multa siguranta in caz de catastrofe naturale (furtuni, avalanse, cutremure). Dimpotriva, riscurile mortale sunt chiar superioare.

Mai mult, a minimiza la zero riscurile revine la a anula aventura insasi.

Siguranta nu trebuie sa se bazeze pe o organizatie, ea trebuie sa vina din interior, din increderea in sine, din capacitatile proprii.


Refuz tehnologiile moderne si sistemele sofisticate, caci acestea, precum super-masurile de siguranta au tendinta de a aboli ratiunea insasi a aventurii.

Sunt intrebat din cind in cind cum de-am reusit sa ramin in viata cu astfel de principii...
- le raspund ca scopul acestor expeditii n-a fost nici o data de a-mi lasa viata ci de a-mi trai viata.

Daca am decide sa lasam masina in parcare un week-end si sa mergem sa ne plimbam, daca am renunta la defilarea neintrerupta de imagini TV sau chiar la telefon, am constientiza existenta unor valori precum linistea, armonia si calmul. In mod sigur calitatea vietii ar creste !


Gandurile unui alpinist incercat:

A profita in mod optim de lucruri, nu inseamna sa avem neaparat mai mult.

In aventura solitara remarcam in ce hal ne iubim pe noi insine.
Solitudinea este oglina cea mai limpede.

Echipe si oameni:
Reusita unei echipe nu este posibila decit daca membrii ei sunt animati pentru acelasi obiectiv.

Refuz vechea ierarhie in care o echipa executa ordinele unui sef de expeditie sau de coarda.

Totodata sunt convins ca in cadrul unui grup, exista intotdeauna o persoana care joaca rolul de sef.

De indata ce un om este experimentat, rezistent, carismatic, ceilalti ii atribuie in mod automat directia operatiilor printr-un fel de acord tacit.

Foarte devreme, mi-am dirijat singur expeditiile.

Din clipa in care ma asociez cu altii, formam o echipa democratica in care liderul nu este nici ales, nici impus, dar devine sau nu ramine doar datorita unei superioritati notorii.

Este drept ca termenul de "sef" ne zgiriie urechile si ca literatura de munte abunda de expresii precum "victorie", "atac fulger", care confera activitatii noastre un caracter razboinic pe care aceasta nu-l are.


Oamenii aventurii ar trebuii sa fie mai atenti la limbajul lor, caci virfurile nu sunt "invinse", peretii "atacati", banchizele "cucerite".
Noi nu luptam pentru citeva valori politice sau etice, noi realizam cel mult o idee.





Grupul nu este cu "arma la picior" in spatele unui drapel sau al unui sef, ci la dispozitia unui obiectiv comun..


Dificultate - risc ...



Cind te afli pe munte realizezi ca exista o multime de dificultati pentru care noi, oamenii, nu suntem foarte bine pregatiti.

Pentru ascensiuni la altitudine exista animale mai bine pregatite decit noi...

Mult mai important este sa intelegem diferenta dintre risc si pericole.

Muntele e acolo, la locul lui.
Muntele este plin de riscuri doar in masura in care ni le asumam, altfel, riscul nici macar nu exista.

In cazul unei avalanse pe munte, daca nu este nimeni acolo, atunci nu exista nici un pericol...

dar daca noi suntem acolo, exista citeva pericole reale: avalanse, furtuni, inghet sau chiar lipsa de oxigen.

Noi trebuie sa ne asteptam la asta, altfel suntem prosti.
Daca acceptam aceste pericole si incercam sa urcam muntele, aceste pericole devin riscuri, pentru ca noi ni le-am asumat.. In acest caz arta alpinismului este ocolirea pericolelor. Acesta este managementul riscului.
Un bun alpinist este un bun manager al riscului.

"Alpinismul se afla in afara intelepciunii si a prostiei, a binelui si a raului. Acesta nu este legat de vreo cultura sau filosofie, de premise fizice sau de o buna stare materiala: trebuie doar sa vrei sa il practici.”

rEINHOLD mESSNER
"Alpinismul inseamna un mod de viata, un fel de a trai.“
Niciodata nu m-am intrebat ce voi obtine in urma unei ascensiuni.

O expeditie, o tura, o catarare, sunt importante doar in timp ce le realizezi.
Nu dupa.
Dupa, incep sa ma gindesc la ce va urma.
Ceea ce am facut - ramine ca biografie.

Sunt mult mai interesat de ceea ce voi face maine si asta ma mentine creativ si tanar.


Am 58 de ani si inca spun ca ceea ce am facut este doar biografie, ceva ce nu e foarte important.

Important este ceea ce urmeaza ...

Cit am fost tinar am fost atras de catarare si eram interesat in special de deschiderea de noi linii, trasee pe care nimeni sa nu le poate repeta.

Am utilizat mai ales cataratul liber.

Eram naiv…

Am devenit interesat de alpinismul de mare altitudine in momentul in care am inteles ca pot schimba toate canoanele:
  • nu se poate urca solo la peste 8000 de metri,
  • nu se poate merge in Himalaya fara oxigen,
  • nu poti sa ii escaladezi daca nu sunt mai multi oameni pe linga tine
  • si mai ales, fara serpasi.
Am stiut ca toate acestea sunt simple gogorite.

Si la 45 de ani escaladasem toate virfurile de peste 8000 de metri…

Imi ramasesera Groenlanda, Antarctica si Arctica care mi-au dat sansa sa fac lucruri noi.

In prezent noul meu tel, noul meu "virf de peste 8000 de metri" este un lant de muzee al muntelui in Tirolul de Sud.

Posed aceeasi motivatie, aceeasi dorinta puternica de a face totul perfect ca si atunci cind aveam 20 de ani si ma cataram pe o stinca.

Pentru mine nu exista diferente, investesc aceleasi energii, toata vointa mea, toate prieteniile si toti banii pentru a face bine.”

Un adevarat alpinist investeste totul in actiunea pe care si-a propus-o, daca spune "poate" atunci nu ajunge departe.


Prezentare realizata de Ciprian Ivan (CAR), Irina Gligor, Adrian Herisanu (CAR) si Carmen Pitulan in cadrul "Serilor CAR", din 2005.

No comments: