Nu ma mai pot opri din a merge tot mai sus

Am prins-o zilele acestea pe Thea, pe messenger, si am schimbat cateva vorbe in timp ce isi facea bagajul sa plece din tara.

Mi-a povestit ca sta mai mult in Elvetia, iar cand vine in tara, este mai mult plecata pe munte. “Mama abia apuca sa ma mai vada si numai atunci cand imi fac bagajele.“

Vroiam s-o descos despre apropiata plecare in Alaska, cea in care o sa escaladeze, impreuna cu colegii sai de expeditie, Stefan Matache si Cristian Boboc, Muntele Mc Kinley sau Denali (6,194m), cum mai este cunoscut acest masiv.



Incep prin a o intreba cum merg pregatirile expeditiei din 25 mai, pe Mc Kinley, cel mai friguros munte de pe planeta:
“Pai acum fac bagajul. Diseara o sa plec in Elvetia, de unde urmeaza sa plec pe 25 mai spre Alaska. Pufa, pantalonii de puf si sacul imi ocupa trei sfert de rucsac. Nu mai am loc de nimic, ia uite.”

Cat va costa expeditia Mc Kinley?
Transport, taxe, cazare, hrana si completarea echipamentului de alpinism…ajunge la peste 10 000 de euro, bani pe care inca nu-i avem.
Ieri m-a chemat primarul nostru, din Lugoj, la el si am primit o mare suma de bani. Chiar nu ma asteptam. Aflase intamplator de mine. Iti dai seama ce m-am bucurat.

Altfel cu sponsorii cum stati?
Cam rau. Am mai primit cate 3 milioane din cate o parte, dar asta nu ma ajuta prea mult, nici macar pentru mancarea pe o saptamana. Conteaza mult sa cunosti lumea, ca altfel nu prea primesti nimic. Trebuie sa iti faci un nume inainte de a putea bate la usa lor. Iar eu abia acum incep sa apar la suprafata.
Si mai este restaurantul la care lucrez in Elvetia, fara de care nu ar fi deloc posibila plecarea mea.

Ce alte dificultati presupune expeditia din Alaska?
Frigul este problema principala. Vom intampina temperaturi de -40 de grade si vreme schimbatoare. Deoarece Denali este un masiv in sine, inconjurat doar de ghetari josi.
Nu prea stiu daca sunt pregatita pentru asa ceva.

Cum o sa carati tot echipamentul dupa voi?
Echipamentul si mancarea pentru 3 saptamani, o sa tragem pe niste sanii, care le inchiriem de acolo. Avionul ne lasa la 2000m si de acolo tragem saniile dupa noi pana pe la 4000 m. De asta mi-e cel mai groaza, ca o sa avem o gramada de bagaje. Pe Aconcagua ne-au dus magarii bagajele, pana in Tabara de Baza si am avut 180 kg la 3 persoane. Acum sper san u avem mai mult de 50 kg de persoana.

Cu echipamentul cum stai?
Am primit de la Coco Galescu un sac, geaca si pantalonii de puf de la Nahanny, cu care a fost el la Polul Nord. Insa nu am reusit sa fac rost de bocanci calumea.
Iar astazi, tocmai mi-a adus mama un telefon prin satelit, de la Romeo Dunca.

Mama ta cum priveste expeditiile tale?
Mama ma sustine. Ea se ocupa acum de toate hartogariile pentru expeditie.
Nu stiu ce as face daca nu ar fi asa. Si cel mai important: ma intelege!
Este pe deplin de acord cu ceea ce fac, doar ca de data asta este putin cam speriata.
Dar are foarte multa incredere in mine. A vazut ca m-am intors intreaga din fiecare tura si am luat intotdeauna cele mai bune decizii. Am stiut sa ma intorc cand a trebuit si asta este foarte important. Acum insa, a citit prea multe despre acest varf, ca este cel mai periculos de pe lume, ca este cel mai frig, ca numa 50% ajung sus etc.

Antrenamentele pentru expeditie unde si cum le faci?
In Alpi. Locuiesc de 4 ani in Elvetia. Am stat 3 ani in Saas-Fee, langa Zermatt, iar acum cateva luni m-am mutat in Klosters, ca ma saturasem sa urc pe aceeasi munti. Acum stau intr-o cabanuta pe munte, la 1500m. Seara trag o fuga pana sus pe creste si inapoi.

Ce te face sa cauti "muntii inalti"?
Buna intrebare. Ideea de a fi "mai sus" este o chestie psihologica si nu cred ca are de a face prea mult cu muntele in sine. E cam greu de explicat. Este dorinta de a ma depasi pe mine insami. Odata ce ating un punct, un tel, stiu ca pot mai mult. Si asta ma duce tot mai sus.

Ce-ti place mai mult: sa fi sus, faptul ca ai ajuns acolo sau drumul pana acolo?
Ambele, cred, in egala masura. A fi sus nu ar avea nici un rost fara drumul pana acolo. Oboseala care in momentul in care ai atins punctual, te lasa intr-o stare de feerie absoluta.
Si fara efort cat mai mult, bucuria de a fi sus e cam mica. Asta sa intamplat in cazul Aaconcagua: am ajuns prea usor sus si am fost tare dezamagita de experienta varfului in sine.

A fost asa de simplu pe Aconcagua?
Traseul classic pe Aconcagua, e foarte simplu. E vorba doar de a te obisnui cu altitudinea, iar eu am fost foarte bine aclimatizata. In schimb traseul ales de noi, Ghetarul Polonez, a fost destul de dificil tehnic.

In pozele pe Aconcagua apari singura, coechiperii nu au urcat cu tine?
In ziua de varf am fost singura. Lui Catalin i-a fost prea frig si sa intors, a ajuns atunci singur pe traseul classic, iar Dragos Dubina a plecat inaintea mea spre varf.

Te astepti ca Mc Kinley sa fie cu mult mai greu decat Aconcagua?
Din punct de vedere tehnic, nu. Dar frigul ne va face mari probleme. Pe Aaconcagua, faceam plaja la 5000m. Pe Mc Kinley, nu stiu cum ma voi descurca la -40 de grade.

Si te-ai si grabit, sa faci 5 "munti mari" intr-un an....
Pai o data ce am inceput, nu m-am mai putut opri.

De ce ai ales Varful Mc Kinley?
Imi doresc de foarte mult sa ajung in Alaska, iar dupa Aconcagua mi sa parut corect sa merg si pe acest varf. Dar baietii l-au ales in primul rand, eu doar m-am lipit de ei.

Hai sa te mai intreb ceva stupid: ai vreun model in viata? - un mentor sau un om pe care sa-l admiri?
Nu cred. Nu exista nici o persoana in special. Adica mai citesc si eu in stanga si in dreapta de unii altii, ii admir, vreau sa fiu si eu ca ei, dar prefer sa-mi croiesc drumul ascultandu-mi inima si numai pe ea.

Care sunt conditiile esentiale ca sa fii alpinsit si sa faci perfoarmanta?
Intrebarea asta este prea serioasa pentru mine… eu sunt un simplu iubitor de munte care si-a dorit intr-o buna zi sa ajunga "mai sus". Iar in momentul de fata nu ma mai pot opri din a merge tot mai sus...

Esti curajoasa, stii?
Nu prea stiu, dar iti multumesc ca mi-o spui. Sunt o mare fricoasa in alte imprejurari.




A consemnat: Ioana Carmen Pitulan

Afla mai multe despre Thea Vid:
* Expeditia Aconcagua, ianuarie 2007
* Thea Vid vrea sa escaladeze 5 varfuri mai inalte, intr-un an

Thea Vid vrea sa escaladeze 5 varfuri mai inalte intr-un an

Despre Thea am aflat putin intamplator, de pe un site specializat al montaniarzilor, unde publicase cateva fotografii din expeditia ei de pe Aconcagua.
Putin mirata de faptul ca nu se auzise nimic despre aceasta expeditie pana acum, i-am scris imediat, ca sa aflu detalii despre cand si cum a fost. Asa am inceput sa cunosc pe Thea cea modesta si plina de surprize, omul care prefera sa taca si sa faca.
Daca pana acum s-a descurcat singura, mergand in expeditii cu resurse proprii, pentru proiectele ei viitoare, mult mai ambitioase, are insa nevoie de mult sprijin, in special financiar.

Teodora Vid, Thea, cum ii zic prietenii, s-a nascut la Lugoj, pe 28 noiembrie 1982. A absolvit Colegiului National „Coriolan Brediceanu“ si Facultatii de Geografie-Turism din Timisoara, iar acum este membra a Clubului de Turism „Concordia“ din Lugoj
Parintii i-au sadit inca de mica dragostea pentru munte, luand-o cu ei pe carari alpine inca de la varsta de 2 ani. A castigat peste 20 de premii la schi alpin, iar in momentul de fata, Thea practica schi alpin, snowboard, alpinism, escalada si speologie.

Cu resurse proprii, Thea a reusit pana acum sa mearga in mai multe expeditii: anul trecut, in august, impreuna cu prietenii ei alpinisti, Stefan Matache si Cristian Boboc, a atins cel mai dificil varf din Alpi, Matterhorn de 4478m si apoi Mont Blanc de 4810m, urcand inainte de asta mai multe varfuri de peste 4000m din Alpii Elvetieni, pentru aclimatizare.

A urmat apoi o perioada de antrenamente pentru urmatoarea expeditie pe care si-a propus-o: Aconcagua de 6962m, cel mai inalt varf din America de Sud.

Astfel, finele anului 2006, o gasea pe Thea acolo unde ii este ai mai drag: pe munte. Si nu oriunde, ci tocmai in Anzi, in incercarea de a atinge Aconcagua (foto drapta). Dupa mai multe zile de aclimatizare, in dimineata zilei de 10 ianuarie, pe o temperatură de minus 15 grade, Thea si coechipierii sai ating varful Aconcagua.

Intr-un interviu acordat unui ziar lugojan local, Thea povesteste: `expediţia, formata din trei membri: eu, Dragos Dubina si Catalin Morarius si-a propus in premiera pentru Romania, ascensiunea intr-un sezon, a 3 varfuri de peste 6500 m din Anzii Cordilieri: Aconcagua – 6962 m (cel mai inalt varf de pe continentul sud american), Ojos del Salado – 6905 m (cel mai inalt vulcan din lume) si Cerro Tupungato – 6565 m (al doilea vulcan ca inaltime din lume). Am realizat o aclimatizare activa prin ascensiunea a 4 vulcani Villarica 2940 m (Chile), Antuco 2979 m (Argentina), Lanin 3776 m (Chile / Argentina) şi Mirador del Morado – 4565 m (Chile).`

Nu s-a intors bine acasa, ca a si inceput sa isi faca planuri pentru expeditia urmatoare. Si a ales un varf pe masura celor din America de Sud: Mc Kinley (6194m) din Alaska, cel mai inalt varf de pe continentul nord-american.

Astfel, pe 25 mai, Thea va pleca intr-o noua expeditie, pe Mc Kinley, de data asta impreuna cu coechipierii de anul trecut, Strefan Matache si Cristian Boboc.

Cea mai mare dificultate de aceasta data, este gasirea unor sponsori, care sa ii ajute cu cele necesare expeditiei si ducerea ei la bun sfarsit.
`Ascensiunile care au o astfel de complexitate sunt realizabile numai datorita bunavointei sponsorilor, spune Thea. Sper ca succesul obtinut in expeditiile anterioare a constituie un motiv suficient pentru a implica potenţiali sponsori alaturi de mine in realizarea unui vis ambitios si a unei performante sportive de importanta nationala.

La intoarcerea din Alaska, Thea are de gand sa puna la cale inca o ascensiune ambitioasa a unui munte `mai inalt`, cum ii place ei sa zica. Ii mai raman 2 luni sa se gandeasca si sa se pregateasca pentru cea de-a 5-a expeditie in decursul unui an expeditionar, inceput in august 2006, odata cu escaladarea varfului Matterhorn.

Oare ce va urma? Cel mai inalt varf de pe continentul Asiatic? Ma feresc sa-mi pun flerul la incercare…

A consemnat pt Xtrem.ro: Ioana Carmen Pitulan

Muntele Olimp - intre mit si realitate

Locatie: Pieria, Grecia (situat la 90 km de orasul Thesalonik si 425 km de capitala elena, Atena).
Altitudine: 2917m (Vf Mytikas)

Legendarul munte Olimp, era considerat `acoperisul lumii` si locasul zeilor in antichitate, fiind si cel mai inalt munte cunoscut al lumii civilizate de atunci.
Daca in antichitate, Olimpul era considerat locasul zeilor, locul de unde acestia guvernau lumea si destinele muritorilor, acum el a devenit loc de pelerinaj atat pentru iubitorii muntelui, cat si pentru cei pasionati de arta si cultura.

Alpinistii ii calca potecile pentru a ajunge pe varfurile sale inalte de pana la 2917m (vf Mytikas), iar turistii obisnuiti, se multumesc cu atractiile culturale, facand pelerinaje la templele antice sau manastirile crestine situate la poalele sale. Situl arheologie de la templul Dion este doar un exemplu, fiind si un loc unde se tine anual, in luna august, un festival de teatru antic.

In afara ascensiunilor montane, se mai pot vizita: baia lui Zeus (situata pe valea unui rau secat pe timpul verii), situl arheologic Dion si manastirile ortodoxe de pe munte ( Manastirea Sf. Dionisos noua, precum si cea veche, situata la aproximativ 1000m, in apropiere de Prionia).

Varfuri principale

- Mytikas (2917m sau 2918.8 conform ultimelor masuratori;
Poate fi urcat prin Zonaria, pe un culoar de 200m sau dinspre Skala, avand de trecut un sector stancos foarte expus, dar destul de accesibil.
- Skolio (2911m) - pe fata nordica a vf Skolio se afla trasee de escalada.
- Stefani (2909m), cunoscut si ca "tronul lui Zeus". Traseul traverseaza un culoar asementor cu cel de la Skala la Myticas, doar ultimii cativa metrii, foarte expusi, impun miscari mai tehnice, nu foarte dificile.
- Skala (2866m).
- Agios Antonis (2815m) - exista o statie meteo abandonata pe varf, care acum serveste de adapost de urgenta.
- Profitis Ilias (2803m) - isi trage numele de la o capela mica in stanca, construita pe acest varf cu hramul sfantului Ilie.
- Toumba (2785).
Pe muntele Olimp se afla 46 de varfuri peste 2000m si 47 cu peste 1000m.

Cai de acces

Situat la 75 km de orasul Thesalonic, micul oras Litochoro, situat pe partea estica a Olimpului, este principala cale de acces catre varfurile Skala si Mytikas.

La Litochoro se poate ajunge:
- cu masina, pe drumul E75 (75km de la Thessalonic si 425km din Athena);
- cu trenul - gara se afla la 5 km in afara orasului. Info la Hellenic Railroad Organisation;
- cu autobuzul: autobuzele liniei KTEL, de la Atena sau Thesalonic, pe drumul E75. Exista si o cursa locala, din orasul Katerini, la Litochoro.
- cu avionul: cel mai apropiat aeroport: Thessaloniki International Airport.

Lithochoro este un orasel pitoresc, cu strazi stramte, pe care abia daca incape o masina. Grecia este binecunoscuta pentru numarul mare de motociclete pe cap de locuitor, motocicleta fiind un mijloc de transport rapid si practice, mai ales in marile aglomeratii urbane.

Odata ajuns in Litochoro, exista un punct de informare turistica unde te poti informa cu privire la posibilitatile de acces pe munte si punctele de atractie turistica din zona.

Alte cai de acces pe olim[p mai sunt orasul Elassona pe partea vestica, Karya in sud, si Kokkinoplos dinspre nordvest.

Trasee principale

1. Litochoro - Prionia - Refugiul A - Vf. Skala - Vf. Myticas
Marcaj: E4

Traseul principal de pe Olimp, este cel de la Prionia, pana pe varfurile Skala si Myticas.
Acesta incepe chiar de la iesirea din orasul Litochoro, pe traseul marcat cu E4 (vezi harta mai jos), in directia Prionia.

Poti, de asemeni, inchiria o masina cu care sa urci prima parte a traseului, pana la Prionia (alt 1000m). La Prionia exista o parcare destul de incapatoare, unde poti lasa linistit masina pana la intoarcerea din traseu.

De la Prionia, urmand poteca larga si bine intretinuta, marcata cu certificarea E4 si din cand in cand, pe stanci apare o numerotare de la 1 in zona Prionia, la 400 in zona varfurilor. In zona varfurilor, traseele sunt indicate cu semne rosii pe stanci.

Traseul de la Prionia pe varful Myticas se poate face si intr-o singura zi:

- traseul Prionia -Refugiul A se face in 2 ½ - 3 ore;
- Refugiul A – Varful Skala (2800m) 3 – 3 1/2 ore.;
- portiunea de la Skala, la Myticas, se poate face in jumatate de ora.
O data ajunsi pe Varful Skala, se recomanda sa lasati rucsacii si alte bagaje incomode si sa parcurgeti ultima parte a traseului spre Varful Mytikas (2917m), fara bagaje sau bete. Urmeaza partea cea mai grea a traseului, un pasaj stancos, care poate fi trecut usor, dar necesita ajutorul mainilor, fiind un culoar destul de stramt (cineva care a fost acolo ar zice ca e mai usor decat coborarea de pe varful Turnu, la Curmatura, in Piatra Craiului!).

De retinut ca de la Refugiul A si pana pe varf nu se mai gaseste apa, astfel incat trebuie sa fiti bine aprovizionati cu apa, pentru intreaga zi. De la Prionia, pe traseul spre varf, te poti opri la refugiul SEO situat intre varfurile Profitis Ilias si Toumba, chiar deasupra Platoului Muzelor. Si de acolo poti urca pe Mytikas si Skala cu rucsaci mici de tura.

De la inceputul lui iunie se poate urca fara probleme pe varf, pentru ca nu mai este zapada sau este foarte putina. Singura problema este ca singurul refugiu deschis in drumul spre varf din Prionia, este Refugiul A, de la 2060m (vezi mai jos lista refugiilor de pe Olimp).

Daca alegeti sa inoptati la Refugiul A, pretul este de 10 euro / pat, in 2006, iar masa se putea lua la preturi rezonabile, cam ca la orice terasa dintr-un oras grecesc.

Iata ce povesteste un alpinist roman care a facut acest traseu anul trecut:

"Ajungem pe virful Skala unde avem parte de o surpriza. In partea opusa celei din care am venit se casca o caldare imensa cu pereti verticali de aproximativ 6-700m. Este coplesitor. Nu ne vine sa credem cum arata aceasta, asa numita, Megala Kazania. Cazanul Mare mai pe romaneste. Si este intradevar MARE. Ne inchipuim doar ce trasee de catarat adevarate pot parcurge imensele fisuri rectilinii.
In jur, in forma de potcoava sint virfurile cele mai mari ale Olimpului: Skolio(2911), Skala(2866) pe care stam noi, Mytikas(2917) si Stefani(2909).
Pe Skala e aglomeratie mare si de asemenea pe drumul spre Mytikas. Lumea este echipata usor deoarece ei urca fara bagaje de la refugiul A, pina pe Mytikas si apoi se intorc, spre deosebire de noi care caram ditamai rucsacii deoarece intentionam sa traversam virfurile spre alta zona. "Drumul" spre Mytikas se numeste Kaki Skala, adica Scara Iadului si este recomandat doar turistilor antrenati, deoarece necesita multa catarare (chiar daca e usoara).
Intai se coboara putin (tot in catarare usoara) de pe varful Skala, apoi se merge pe o creasta spre fata sudica a lui Mytikas care apoi se escaladeaza direct. Inclinatia peretelui este cam de 50 de grade si turistii se catara stoici unul dupa altul. NU EXISTA CABLURI SAU LANTURI. Cine are de urcat trebuie sa se catere pe stinca. Ne gandim cum ar fi aratat zona in Romania: probabil plina de sufe cimentate in stanca. Groaznic!"


2. Vf.Mytikas(2917m) – Zonaria – Scaunul lui Zeus – platoul Valea Muzelor – Refugiul C “Christos Kakalos” sau Refugiul SEO “Giosos Apostolidis” (2720m) - Varful Profet Ilias (2803m)

Traseul coboara de pe varful Mytikas, pe culoarul Louki, spre Zonaria. Acest culoar este mai dificil decit drumul de la Skala la Mytikas. Poteca este marcata permanent cu semne rosii pe stinca. Catararea este usoara, dar inaltimea este de cateva sute de metri care se coboara pana la Zonaria.
Pe traseul din Zonaria, ocolind creasta estica a lui Stefani, se ajunge in zona numita Scaunul lui Zeus. Aici peretele de cca 200m a virfului Stefani, impreuna cu imensa caldare de mai jos formeaza un fel de scaun in care ar fi stat Zeus.
De aici se vad foarte bine cele doua refugii de altitudine, din apropierea platoului din Valea Muzelor: refugiul C Christos Kakalos (aflat la 2650m) cu o capacitate de doar 18 locuri si Giossos Apostolidis (sau refugiul SEO al Clubului Alpin Elen, aflat la 2720m) cu o capacitate de 90 locuri. Aceste refugii sunt deschise doar pe timpul verii, in weekend.

De la refugiul SEO se poate face un traseu scurt, pana pe varful Profet Ilias (2803m), pe care se afla cladita din pietre, o bisericuta.

De la refugiul SEO sau varful Profet Ilias, se pot alege doua variante de intoarcere:
- prin Zonaria, inapoi pe traseul Mytikas, Skala, Refugiul A, Prionia.
- in continuare, pe un traseu mai lung care da in drumul de masina de la Litochoro spre Prionia: Refugiul SEO, Refigiul C, continuand pe langa mai putin inaltele varfuri Lemos si Pirgos, apoi Pestera lui Orfeu, Pestera Ithakisios si in final, drumul de masina spre Prionia (pe la jumatatea lui).

Refugii

Refugiul A, “Spilios Agapitos” (2060m)
Construit in 1931 de catre Federatia Elena de Alpinism si Escalada (EOOA), este dotat cu 100 de paturi, apa de la izvor, electricitate si telefon. Iarna traseul pe la refugiul A nu este recomandat, fiind pericol de avalansa pe tot traseul de la Prionia la Refugiul A.
Insa este singurul refugiu deschis tot timpul anului.
Tel: ++30 2352 081800

Refugiul B, “Vryssopoules” (1800m)
Fiind situat intr-o zona militara, strainii au nevoie de permis de acces. Are 40 de paturi, dar fara dotari (paturi, etc). Apartine EOOA.
Tel:++30 2493 023467

Refugiul C, “Christos Kakkalos” (2650m)
Apartine EOOA si este locul favorit al cataratorilor care vin la peretii din Olimp. Ingrijitorul refugiului este un experimentat catarator, Michalis Styllas, care ii ajuta pe cataratori veniti in vizita cu descrieri detaliate, topo, sfaturi si chiar asistenta de urgenta daca este cazul.
Tel:++30 2352 01944
Cellphone:+30 6937 361 689 (poti trimte si SMS daca nu are acoperire)

Refugiul D, “Stavros” (930m)
Apartine EOS (Clubului Elen de Alpinism) din Salonic.
Acesta nu a mai fost folosit de cataratori din momentul in care s-a deschis drumul pana la Prionia. Acum etse un punct de atractie pentru turistii necataratori, care urca pana acolo sa manance ceva sau as bea o cafea. Are 30 de paturi si apa de la izvor.
Tel:++30 231 0278288

Refugiul SEO “Giosos Apostolidis” (2720m)
Construit in saua dintre varfurile Profitis Ilias si Toumba, chiar deasupra Platoului Muzelor. Isi trage numele de la alpinistul grec Giosos Apostolidis care a murit intr-un accident in culoarul Mytikas.
Apartine EOS (Clubului Elen de Alpinism) din Salonic si are 80 de paturi si apa de la un rezervor.
Se deschide la jumatatea lui iunie.
Tel:++30 231 0224710/++2352 082300

Mai este un nou refugiu la "Krevatia" sau "Palioskelia" (1000m). Acesta este accesibil de pe un drum noroios de 8km sau o ora jumatate de mers pe jos de la Agia Triada Vrontous. Are 20 de paturi si bucatarie.
Tel: +30 6978278548, +30 6979006208

Exista si un adapost de urgenta si o cabana la Agios Antonios, Megali Gourna si la capatul partiei de schi a armatei, Vryssopoules.

Un nou refugiu a fost construit la Petrostrouga, la inceputul traseului pentru platoul Muzelor.
Multi alpinisti au protestat impotriva construirii acestui nou refugiu, intrucat nu era necesar pentru accesul pe munte.

De retinut

Daca doriti sa ramaneti cu cortul pe munte, se poate campa in aria platoului Muzelor sau langa refugii.

Olimpul este parc national, asa incat exista restrictii in acest sens. De asemeni, strainii au nevoie de un permis special pentru a intra in refugiul B (fiind obiectiv militar) sau a trece prin zona, permis pe care il pot obtine biroul Ministerului Apararii Grec, din zona.

Pe timpul iernii, temperaturile pot scadea pana la -20 de grade datorita vanturilor de nord foarte puternice. Un alt pericol considerabil, pe timpul iernii, il constituie avalansele, zapada persista pe Olimp din octombrie pana in iunie.

Descarca harta muntelui Olimp

Autor: Ioana Carmen Pitulan
Fotografii: Alex Axon

Maria Sa Muntele, serbat la Cluj de supusii sai, montaniarzii

Mare eveniment mare la Cluj: Zilele Muntelui.
Inca de luni dimineata, toti iubitorii muntelui din zona transilvana s-au adunat cu mic cu mare la Cluj, la o manifestare traditionala, tinand cont ca a ajuns deja la a7a editie.

Evenimentul este organizat de Clubul de Turism Montan 'OCHIUL MUNTELUI' in colaborare cu Casa de Cultura a Studentilor Cluj-Napoca, 'Clubul Montan 'APUSENI' si 'Proiectul Alpinet’.

Ce se intampla mai exact: expozitii de fotografie alpina, videoproiectii sustinute de alpinisti de renume, workshopuri si apoi discutii pana seara tarziu la o bere cu prietenii mai vechi si mai noi.

Fotografiile sunt expuse in holul casei de Cultura a Studentilor din Cluj Napoca, iar videoproiectiile au loc in Sala de Spectacole si in Sala Europa ale acesteia.

In prima zi a manifestarii, luni, au avut loc vernisajele expozitiilor de fotografie alpina. Fotograful si ghidul montan Iulian Cozma si-a expus lucrarile cu tema „Zile pe munte“. Stefan Roman, cunoscut pentru drumetiile sale in Anzi si pe cuprinsul Americii de Sud, pe jos sau cu bicicleta, expune imagini din turele sale 'Cu bicicleta prin America de Sud'.
Si nu in ultimul rand, Clubul de Turism Montan Amicii Muntilor Sibiu, expune imagini realizate de membrii clubului, sub titlul 'Pe poteci de vis'.

Ieri a fost o alta zi incarcata, in care publicul s-a bucurat de o prima serie de videoproiectii: Dan Dinu cu 'Expeditia fotografica - Chamonix-Mont Blanc' si Janos Torok cu videoproiectia expeditiei 'Nanga Parbat 2006'.

Astazi si maine vor mai fi prezentate expeditia din 2003 pe Everest, a salvamontistului Teodor Tulpan, cand acesta a zburat in premiera mondiala cu parapanta chiar de sub varful Everest, de la 6000 de metri, stabilind un nou record personal cu aceasta ocazie.

Tot astazi, pasionatii de pestereala, pot viziona o prezentare a expeditiei speologice din Sistemul Berger-Fromagere, Masivul Vercors din Franta din toamna anului 2006, organizata de Federatia Romana de Speologie.
Expeditia a avut ca obiectiv principal explorarea sistemului Berger-Fromagere care are o adancime de -1271m si o dezvoltare de 27,7 km.

Joi va mai sustine prezentari Stefan Roman cu ascensiunile sale in Anzi, iar Clubul Montan Apuseni isi va sustine proiectele de mediu din zona Trascau, Apuseni.

Zilele Muntelui se vor incheia in weekend, asa cum ii sade bine unui montaniard, cand, organizatorii si invitatii lor, vor face o tura de trei zile in Cheile Rametului.

Asadar, daca sunteti din Cluj sau aveti drum zilele acestea pe acolo, nu ratati Zilele si Oamenii Muntelui.

Imagini din primele doua zile ale manifestarii:

Sursa Foto: Ionut Nechita – Alpinet.org
A consemnat: Ioana Carmen Pitulan

Reinhold Messner, cel care a daramat mitul lui Yeti

Motto: Oamenii nu au invins Muntele; ei au invins cel mult slabiciunea din ei, ridicandu-se pentru o clipa la inaltimea muntilor. ( Reinhold Messner)

“Alpinismul nu e doar un sport, este un drum al vietii...”


Minibiografie:

Reinhold Messner s-a nascut in 1944 in Vilnoss, in Tirolul de Sud. A inceput sa se catere inca de la varsta de 5 ani.

La 20 de ani, urcase deja cele mai grele rute din Dolomiti si Alpii de Vest, impreuna cu fratele sau Gunter;

- Pana in prezent, a urcat de 18 ori, pe toate cele 14 varfuri peste 8000 m din lume.







- Urca Nanga Parbat (8125m) intr-o ascensiune solo;





























- 1978 – atinge varful Everest, fara masca de oxigen;














Messner este cel care a destramat misterul legendarului Yeti – omul zapezilor.

Dupa cercetari efectuate timp de 12 ani in Himalaya, Messner povesteste intalnirea sa cu yeti in cartea “My Quest for the Yeti”.

El dezvaluie faptul ca urmele bipede ale lui yeti, sunt de fapt ale unei creaturi patrupede, ursul Tibetan.


Acesta, in conditii de sol dificil si in special prin zapada, paseste cu picioarele din spate exact peste urma celor din fata. In acest fel, urmele lasate par ale unui biped.








1990 – intreprinde o expeditie in Antarctica (prima traversare pe jos pana la Polul Sud - 2,800km in 92 de zile);










1995 – incearca sa traverseze cercul Arctic (din Siberia in Canada) si escaladeaza varful Belucha (4,506m, Altai, Siberia);












2004 – traverseaza desertul Gobi









Reinhold Messner despre expeditii:






Sa distingem adevarul din minciuna !
Am inteles ca marile "intreprinderi" grele himalayene erau depasite, dar mi-a trebuit ceva timp inainte de a gasi o solutie viabila care sa schimbe acest sistem vechi de o jumatate de secol.

In mod traditional hamalii, alpinistii si serpasii lucreaza sub directia unui sef de expeditie pentru ca doua sau trei persoane sa atinga virful.

O astfel de intreprindere presupune nu numai o cantitate enorma de echipament (pina la 20 de tone !) ci si o formidabila infrastructura.

O expeditie "mare" dureaza in general mult.

Vremea proasta, frecventa in marile masive, poate avea consecinte dezastruoase si sansele de reusita sunt relativ mici.

Mi-au trebuit cinci ani pentru a concepe forma mea de expeditie ideala, cinci ani de maturizare innainte de a imagina echipa perfecta.

Pe urma m-am gindit la punerea in practica.

Aveam nevoie de rapiditate si de structuri simple, ceea ce devenea posibil doar acumulind mai multa responsabilitate si restringind la minimum echipamentul.

Pentru o prima expeditie in duo pe un optmiar, gata cu ordinatorul si programarile complicate: logistica si cheltuielile, etape necesare innaintea tentativei finale, riscuri si sanse de reusita le-am cosemnat pe o simpla foaie de hirtie.

Cind alpinistii "functioneaza", reusita este prezenta !

Dar de ce aceasta nou forma de expeditie mai rapida, mai putin periculoasa, ar avea mai multe sanse de reusita ?

Mai intii, mai putine persoane erau in joc si aveam incredere deplina in partenerul ales - Peter Habeler.

Puteam sa reactionam rapid in caz de vreme proasta, sa coborim si sa urcam mai repede decit o echipa mare.

Materialul trebuia redus la minimum. In felul acesta procesul necesar la luarea deciziilor va fi accelerat si impactul ecologic minim.

Dar atit de contradictoriu cit poate parea la prima vedere, renuntarea nu este obligatoriu sinonim de antiperformanta.

Dimpotriva, renuntind am atins deja o performanta. Ori in cadrul acestor expeditii nu renuntam decit la tehnologie si la asistenti.

Reducind la minimum numarul de participanti la expeditie, cistig in stil, si mai ales reduc cheltuielile. O expeditie care necesita transportul a 10 tone de material la tabara de baza costa o avere.

Bugetul nostru previzional este de 3.000 dolari (trei mii). Anumite expeditii pe un opt miar costa pina la un milion de dolari.

Securitatea raminea ultima necunoscuta...





Securitatea raminea ultima necunoscuta.
In marile expeditii imi pare ca aceasta este doar o iluzie.

Echipam un munte pornind de la o jumatate de duzina de tabere unde mai multi alpinisti si citiva hamali se instaleaza, si consideram ca muntele este sigur.

Fals.

Nici vorba de mai multa siguranta in caz de catastrofe naturale (furtuni, avalanse, cutremure). Dimpotriva, riscurile mortale sunt chiar superioare.

Mai mult, a minimiza la zero riscurile revine la a anula aventura insasi.

Siguranta nu trebuie sa se bazeze pe o organizatie, ea trebuie sa vina din interior, din increderea in sine, din capacitatile proprii.


Refuz tehnologiile moderne si sistemele sofisticate, caci acestea, precum super-masurile de siguranta au tendinta de a aboli ratiunea insasi a aventurii.

Sunt intrebat din cind in cind cum de-am reusit sa ramin in viata cu astfel de principii...
- le raspund ca scopul acestor expeditii n-a fost nici o data de a-mi lasa viata ci de a-mi trai viata.

Daca am decide sa lasam masina in parcare un week-end si sa mergem sa ne plimbam, daca am renunta la defilarea neintrerupta de imagini TV sau chiar la telefon, am constientiza existenta unor valori precum linistea, armonia si calmul. In mod sigur calitatea vietii ar creste !


Gandurile unui alpinist incercat:

A profita in mod optim de lucruri, nu inseamna sa avem neaparat mai mult.

In aventura solitara remarcam in ce hal ne iubim pe noi insine.
Solitudinea este oglina cea mai limpede.

Echipe si oameni:
Reusita unei echipe nu este posibila decit daca membrii ei sunt animati pentru acelasi obiectiv.

Refuz vechea ierarhie in care o echipa executa ordinele unui sef de expeditie sau de coarda.

Totodata sunt convins ca in cadrul unui grup, exista intotdeauna o persoana care joaca rolul de sef.

De indata ce un om este experimentat, rezistent, carismatic, ceilalti ii atribuie in mod automat directia operatiilor printr-un fel de acord tacit.

Foarte devreme, mi-am dirijat singur expeditiile.

Din clipa in care ma asociez cu altii, formam o echipa democratica in care liderul nu este nici ales, nici impus, dar devine sau nu ramine doar datorita unei superioritati notorii.

Este drept ca termenul de "sef" ne zgiriie urechile si ca literatura de munte abunda de expresii precum "victorie", "atac fulger", care confera activitatii noastre un caracter razboinic pe care aceasta nu-l are.


Oamenii aventurii ar trebuii sa fie mai atenti la limbajul lor, caci virfurile nu sunt "invinse", peretii "atacati", banchizele "cucerite".
Noi nu luptam pentru citeva valori politice sau etice, noi realizam cel mult o idee.





Grupul nu este cu "arma la picior" in spatele unui drapel sau al unui sef, ci la dispozitia unui obiectiv comun..


Dificultate - risc ...



Cind te afli pe munte realizezi ca exista o multime de dificultati pentru care noi, oamenii, nu suntem foarte bine pregatiti.

Pentru ascensiuni la altitudine exista animale mai bine pregatite decit noi...

Mult mai important este sa intelegem diferenta dintre risc si pericole.

Muntele e acolo, la locul lui.
Muntele este plin de riscuri doar in masura in care ni le asumam, altfel, riscul nici macar nu exista.

In cazul unei avalanse pe munte, daca nu este nimeni acolo, atunci nu exista nici un pericol...

dar daca noi suntem acolo, exista citeva pericole reale: avalanse, furtuni, inghet sau chiar lipsa de oxigen.

Noi trebuie sa ne asteptam la asta, altfel suntem prosti.
Daca acceptam aceste pericole si incercam sa urcam muntele, aceste pericole devin riscuri, pentru ca noi ni le-am asumat.. In acest caz arta alpinismului este ocolirea pericolelor. Acesta este managementul riscului.
Un bun alpinist este un bun manager al riscului.

"Alpinismul se afla in afara intelepciunii si a prostiei, a binelui si a raului. Acesta nu este legat de vreo cultura sau filosofie, de premise fizice sau de o buna stare materiala: trebuie doar sa vrei sa il practici.”


"Alpinismul inseamna un mod de viata, un fel de a trai.“
Niciodata nu m-am intrebat ce voi obtine in urma unei ascensiuni.

O expeditie, o tura, o catarare, sunt importante doar in timp ce le realizezi.
Nu dupa.
Dupa, incep sa ma gindesc la ce va urma.
Ceea ce am facut - ramine ca biografie.

Sunt mult mai interesat de ceea ce voi face maine si asta ma mentine creativ si tanar.


Am 58 de ani si inca spun ca ceea ce am facut este doar biografie, ceva ce nu e foarte important.

Important este ceea ce urmeaza ...

Cit am fost tinar am fost atras de catarare si eram interesat in special de deschiderea de noi linii, trasee pe care nimeni sa nu le poate repeta.

Am utilizat mai ales cataratul liber.

Eram naiv…

Am devenit interesat de alpinismul de mare altitudine in momentul in care am inteles ca pot schimba toate canoanele:

• nu se poate urca solo la peste 8000 de metri,
• nu se poate merge in Himalaya fara oxigen,
• nu poti sa ii escaladezi daca nu sunt mai multi oameni pe linga tine
• si mai ales, fara serpasi.

Am stiut ca toate acestea sunt simple gogorite.

Si la 45 de ani escaladasem toate virfurile de peste 8000 de metri…

Imi ramasesera Groenlanda, Antarctica si Arctica care mi-au dat sansa sa fac lucruri noi.

In prezent noul meu tel, noul meu "virf de peste 8000 de metri" este un lant de muzee al muntelui in Tirolul de Sud.

Posed aceeasi motivatie, aceeasi dorinta puternica de a face totul perfect ca si atunci cind aveam 20 de ani si ma cataram pe o stinca.

Pentru mine nu exista diferente, investesc aceleasi energii, toata vointa mea, toate prieteniile si toti banii pentru a face bine.”

Un adevarat alpinist investeste totul in actiunea pe care si-a propus-o, daca spune "poate" atunci nu ajunge departe.


Prezentare realizata de Ciprian Ivan (CAR), Irina Gligor, Adrian Herisanu (CAR) si Carmen Pitulan in cadrul "Serilor CAR", din 2005.

Zapada apoasa, numai buna de avalansa, in Piatra Craiului

Ninsorile din ultimele doua zile se pregatesc s-o ia la vale si in masivul Piatra Craiului.
Caldura de ieri, a inmuiat zapada de pe vaile din Piatra Craiului, astfel ca riscul de avalansa este foarte mare.

Primul weekend al noului an trebuia sa fie unul linistit, de refacere si recuperare dupa ghiftuiala de sarbatori. N-a fost sa fie chiar asa, adica, deloc linistit.
Pentru ca, sambata, primesc un mail de la un amic, cum ca ar merge pana in Piatra Craiului, la o tura si o cura cu zapada. Tentant pana peste poate! Asa ca, nici una-nici doua, imi fac frumusel bagajelul si, duminica la ora 4 jumatate dimineata, ne strangem vreo 4 insi in masina lui Tibi si luam calea Pietrei Craiului.

Pe scurt, la ora 8 si ceva lasam masina la Izvorul lui Botorog si urcam la Cabana Curmatura, unde ne rasfatam cu o omleta si o ciorbita de perisoare `a la Reta`. Schimbam cateva vorbe cu niste amici care se pregateau sa coboare si ne echipam pentru traseu, cu gand sa urcam cat vom putea pe Turnu, pentru ca, ni se spune, zapada e mare si greu de `inotat` prin ea.

Intra-adevar, zapada mare si grea, plina de apa. Avem noroc ca altii s-au incumetat inaintea nostra sa iasa in creasta tot pe Turnu, astfel ca, poteca batuta de ei ne usureaza mult urcusul, si asa destul de greu si periculos, as zice eu.

Foto de: Tibi

Ma gandeam cu groaza cum o sa ma cobor de acolo, coborasul parandu-mi-se si mai inspaimantator decat urcusul: pante abrupte, prize putine si acoperite de zapada, de pe o parte, zapada umeda, gata s-o ia la vale, pe de alta parte.

Urcam cu mare atentie pe Turnu, facem poze, ne plimbam putin pe creasta si ne intoarcem, ca nu cumva sa ne prinda noaptea pe valcele alunecoase si abrupte de pe traseu.
Coborarea am facut-o mai lent pe locurile mai expuse, cu mai multa atentie, dar si cu frica aferenta.
Pe la jumatatea traseului, iesim intr-un valcel mai larg unde zapada se adunase din belsug si numai bine se si formase o placa gata s-o ia, in orice moment, la vale (vezi poza de mai sus).
Reusim sa-l ocolim cu grija, insa pericolul nu trece: mai jos, urma o portiune care travesta pur si simplu baza valcelului cu placa desprinsa mai sus.
De data asta insa, am avut noroc: si acest ultim traverseu il facem fara evenimente neplacute si iata-ne in sfarsit in padure, la adapost de orice pericol.

Obositi si fericiti, urmam poteca ce cobora spre cabana, relaxati si, se vede treaba, mult mai putin atenti: incasam pe rand cate o serie de cazaturi de toata frumusetea.
La cabana ne rasfatam cu un ceai cald, o ciorba si o pisica lenesa care nu se da dusa din bratele mele.

Autor: Ioana Carmen Pitulan

Sa continui chiar daca nu-ti sunt favorabile cartile, este crezul sportivului Daniel Sardan

In anul 2006, Carpathian Adventure Race, s-a desfasurat in Muntii Bucegi si Muntii Baiului.

L-a start s-au aliniat 34 de echipe din SUA, Slovenia, Ungaria si Romania.

Competitia a cuprins o proba de orientare aprox. 60 km, o proba de turism ciclism montan aprox. 90 km, rafting, rapel, canioning. Distanta totala care a fost parcursa de competitori a fost de aproximativ 200 km, cu o diferenta de nivel de 10.000 metri.

Primele locuri au fost ocupate de echipele:

1. Grind din Zarnesti (cu un timp total de 37:15:00),

2. Neuzer Racing Team - Sf Gheorghe (43:43:00)

3. Diamir - Targu Mures (43:51:00)

4. Nomad-Snail - Bucuresti (47:48:00)

5. Fox Terrierii - Zarnesti (47:48:00).

Am stat de vorba cu unul din membrii echipei Nomad Snail, clasate pe locul IV in competitia de anul acesta. Daniel Sardan, s-a declarat multumit de timpul pe care l-au scos la concursul de anul acesta.

El spune ca anul acesta au folosit pe post de antrenament concursurile de mountain bike (maratoanele MTB). Aceasta si intrucat membrii echipei Nomad Snail, formata de curand din mixtiunea echipei Nomad cu Mad Snail, sunt din mai multe zone ale tarii (Daniel Sardan din Bucuresti, Allen Coliban din Brasov, iar Nemeth Judit si Szillosy Szabolcs din Baia Mare) si a fost dificil sa se intalneasca si sa se antreneze in echipa. Antrenamentele individuale le-a facut mai mult prin muntii Bucegi, ca sa studieze locurile si sa evalueze timpii cat mai corect.

Daniel Sardan spune ca editia din acest an a fost mai dificila, atat din cauza conditiilor meteo, cat si a diferentei de nivel de aproximativ 10 000 m - `de 3 ori sus pe Bucegi la mers si de doua la bicla, ne-a rupt`, spune Daniel.

Iata povestea relatata de Daniel Sardan:

`Ceea ce a accentuat dificultatea cursei, a fost furtuna. In prima noapte de concurs, la proba de mers, dupa ce am iesit din canion uzi, a inceput sa ploua. De acolo am urcat la Babele noaptea, pe la unu, pe o super ploaie si ceatza, cu vizibilitate la 1 m si ceva si vant, incat, daca te opreai inghetzai. Cand ne pierdeam de conducta de gaz dupa care ne orientam spre babele si gaseam o conserva, ceva, eram cei mai bucurosi ca dadusem iar in poteca. Pentru noi gunoi era egal cu poteca, in noaptea aia infernala.

Totul se transformase in rau pe acolo. Curgea apa de peste tot, tuna si fulgera, destul de riscant, dar nu puteam decat sa mergem inainte. Am fost foarte bucurosi cand am vazut lumina unei ferestre de la Babele. Toata cabana era plina de echipe, pe toate tevile de caldura si calorifere erau legati ciorapi si haine ude. Arata ca un brad de Craciun din care cuge apa. Rucsacul meu deja cantarea dublu, storceai apa din el. Cand am ajuns la cabana era cam 2 dimineata, am sunat in tabara de baza si ni s-a comunicat ca 3 echipe plecasera deja de acolo. Suna tragic. Ne-a taiat tot entuziasmul si m-am gandit ca nu are rost sa mai tragem tare si sa riscam. De abia a doua zi am aflat ca de fapt nu plecase decat o echipa. Asta ne-a facut sa ne trezim mai tarziu, noi care ne propusesem sa nu dormim deloc. Oricum, trebuia sa dormim, pentru ca eram inghetati si nu se vedea nimic afara.

Am dormit pe culoarul cabanei Babele pentru ca nu mai erau locuri in camere. Noroc cu niste tineri de treaba, care ne-au ajutat mai mult decat credeam ca se poate intampla vrodata: ne-au dat paturi, haine uscate, ne-au administrat aspirina sa ne oprim din tremurat.

A2a zi am ajuns in tabara de baza si am intrat pe domeniul nostru. Ma rog, care ne place cel mai mult: mountainbike. Am urcat pe Dichiu pana in sa, am coborat la Bolboci, am tras cu arcul, si am facut proba de rafting tot pe ploaie. Noaptea a venit in timp ce urcam spre Piatra Arsa cu bicicletele in spate, vreo 6 km. Cand am iesit in platou, cabana Piatra Arsa arata ca un vulcan de lumina, si dupa ce am trecut de cabana mergand pe platou spre drumul de vara de langa Furnica, a iesit luna plina, foarte mare si rosie. Pe cat de iad fusese cu o noapte inainte, pe atat de rai era acolo. Ti-era mai mare dragul sa alergi in noaptea aia, mai ales ca stateam foarte bine si cu luminile proprii - frontale pentru noi si faruri cu led pentru bicla.

Desi destul de abrupt drumul de vara in unele portiuni, l-am parcurs pe bicla aproape pe tot. Nu mai zic, cand am intrat pe serpentinele de la 1400m, am prins o superviteza. Din Sinaia am urcat spre Piscul Cainelui, spre platoul Muntilor Baiului.

Pe urcusul abrupt si alunecos de dupa cabana Piscul Cainelui, am depasit Fox Terierii si am aflat ca mai trecusem si de Easy Walkers. Urcusul destul de greu pt unele echipe, a fost insa ok pt noi, pentru ca simteam ca avansam in clasament. Allen s-a mobilizat si a ajutat-o cel mai mult pe Jutko. Pana sa iesim pe platou, intr-o mica vale coborata pe bicle (pentru ca pana acolo se impingeau) ni s-a rupt un schimbator de viteze care putea sa ne faca sa terminam doar daca remorcam bicicleta respectiva. Dar l-am reparat cu sarma si scotch, insa Szabolcs nu a mai schimbat vitezele, decat mai mult din foi.

Ajunsi sus, din cauza cetii care se lasase, nu am gasit imediat drumul la stanga spre Zamora, asa ca am mai pierdut vreo 35 de minute ratacind. Intre timp s-au dus sabotii lui Allen si trebuiau schimbati, a trebuit sa mai facem o pauza. Zicea Jutka foarte sigura, ca oricum, daca ne ajunge cineva, nu o sa ne intreaca la coborare.

La prima stana am aflat ca cei din spate ne depasisera cat ne-am ratacit si erau la 10 min in fata noastra. Ne-am zis ca, chiar daca nu mai avem multe sanse sa le recuperam, sa dam tot ce putem si sa-i asteptam sa greseasca. A fost foarte bine la coboarare, destul de dificila, de altfel, la viteza maxima. Si pe mine ma cam lasau sabotii de frana, dar nu ne permiteam vreo oprire in conditiile acelea. La ultima serpentina, pe langa Poiana Tapului, dupa curba, am vazut un urs in mijlocul drumului. Nu prea se mai oprea bicicleta din cauza franei si, de abia am oprit pana in el. Nu ne-a lasat sa trecem pe langa el, adica, daca avansam, se oprea, asa ca, am asteptat sa plece. Apoi am tras tare printre case, pe drumul cel mai scurt spre linia de sosire. Foarte dezamagiti ca am fost depasiti, am trecut linia de sosire cam plouati. Dar dupa vreun minut, am aflat ca de fapt, cei din fata noastra nu ajunsesera. Ne-am depasit de doua ori unii pe altii si nu ne-am vazut. Au ajuns cam la 12 minute dupa noi, probabil ca au gresit prin oras. Am iesit pe acelasi loc pentru ca ei au stat mai mult cu 12 minute la rapel si cred ca s-au egalat timpii in felul acesta.

Locul doi il puteam lua doar daca dormeam mai putin la cabana Babele, acolo am pierdut mult timp. Si rapelul ne-a intarziat vreo ora jumate, pentru ca au ajus echipele de la proba scurta o data cu noi si a fost cam coada.

Anul acesta ne-a ajutat foarte mult ca am avut o echipa e asistenta de 4 prieteni care ne-au facut toate poftele cand ajungeam in tabara de baza.`

`Lectia de invatat din concursurile astea, este sa continui, chiar daca nu-ti sunt favorabile cartile, si sa ai un ritm constant`, a conchis Daniel dupa competitia de anul acesta.

Autor: Ioana Carmen Pitulan