Nu ma mai pot opri din a merge tot mai sus

Am prins-o zilele acestea pe Thea, pe messenger, si am schimbat cateva vorbe in timp ce isi facea bagajul sa plece din tara.

Mi-a povestit ca sta mai mult in Elvetia, iar cand vine in tara, este mai mult plecata pe munte. “Mama abia apuca sa ma mai vada si numai atunci cand imi fac bagajele.“

Vroiam s-o descos despre apropiata plecare in Alaska, cea in care o sa escaladeze, impreuna cu colegii sai de expeditie, Stefan Matache si Cristian Boboc, Muntele Mc Kinley sau Denali (6,194m), cum mai este cunoscut acest masiv.



Incep prin a o intreba cum merg pregatirile expeditiei din 25 mai, pe Mc Kinley, cel mai friguros munte de pe planeta:
“Pai acum fac bagajul. Diseara o sa plec in Elvetia, de unde urmeaza sa plec pe 25 mai spre Alaska. Pufa, pantalonii de puf si sacul imi ocupa trei sfert de rucsac. Nu mai am loc de nimic, ia uite.”

Cat va costa expeditia Mc Kinley?
Transport, taxe, cazare, hrana si completarea echipamentului de alpinism…ajunge la peste 10 000 de euro, bani pe care inca nu-i avem.
Ieri m-a chemat primarul nostru, din Lugoj, la el si am primit o mare suma de bani. Chiar nu ma asteptam. Aflase intamplator de mine. Iti dai seama ce m-am bucurat.

Altfel cu sponsorii cum stati?
Cam rau. Am mai primit cate 3 milioane din cate o parte, dar asta nu ma ajuta prea mult, nici macar pentru mancarea pe o saptamana. Conteaza mult sa cunosti lumea, ca altfel nu prea primesti nimic. Trebuie sa iti faci un nume inainte de a putea bate la usa lor. Iar eu abia acum incep sa apar la suprafata.
Si mai este restaurantul la care lucrez in Elvetia, fara de care nu ar fi deloc posibila plecarea mea.

Ce alte dificultati presupune expeditia din Alaska?
Frigul este problema principala. Vom intampina temperaturi de -40 de grade si vreme schimbatoare. Deoarece Denali este un masiv in sine, inconjurat doar de ghetari josi.
Nu prea stiu daca sunt pregatita pentru asa ceva.

Cum o sa carati tot echipamentul dupa voi?
Echipamentul si mancarea pentru 3 saptamani, o sa tragem pe niste sanii, care le inchiriem de acolo. Avionul ne lasa la 2000m si de acolo tragem saniile dupa noi pana pe la 4000 m. De asta mi-e cel mai groaza, ca o sa avem o gramada de bagaje. Pe Aconcagua ne-au dus magarii bagajele, pana in Tabara de Baza si am avut 180 kg la 3 persoane. Acum sper san u avem mai mult de 50 kg de persoana.

Cu echipamentul cum stai?
Am primit de la Coco Galescu un sac, geaca si pantalonii de puf de la Nahanny, cu care a fost el la Polul Nord. Insa nu am reusit sa fac rost de bocanci calumea.
Iar astazi, tocmai mi-a adus mama un telefon prin satelit, de la Romeo Dunca.

Mama ta cum priveste expeditiile tale?
Mama ma sustine. Ea se ocupa acum de toate hartogariile pentru expeditie.
Nu stiu ce as face daca nu ar fi asa. Si cel mai important: ma intelege!
Este pe deplin de acord cu ceea ce fac, doar ca de data asta este putin cam speriata.
Dar are foarte multa incredere in mine. A vazut ca m-am intors intreaga din fiecare tura si am luat intotdeauna cele mai bune decizii. Am stiut sa ma intorc cand a trebuit si asta este foarte important. Acum insa, a citit prea multe despre acest varf, ca este cel mai periculos de pe lume, ca este cel mai frig, ca numa 50% ajung sus etc.

Antrenamentele pentru expeditie unde si cum le faci?
In Alpi. Locuiesc de 4 ani in Elvetia. Am stat 3 ani in Saas-Fee, langa Zermatt, iar acum cateva luni m-am mutat in Klosters, ca ma saturasem sa urc pe aceeasi munti. Acum stau intr-o cabanuta pe munte, la 1500m. Seara trag o fuga pana sus pe creste si inapoi.

Ce te face sa cauti "muntii inalti"?
Buna intrebare. Ideea de a fi "mai sus" este o chestie psihologica si nu cred ca are de a face prea mult cu muntele in sine. E cam greu de explicat. Este dorinta de a ma depasi pe mine insami. Odata ce ating un punct, un tel, stiu ca pot mai mult. Si asta ma duce tot mai sus.

Ce-ti place mai mult: sa fi sus, faptul ca ai ajuns acolo sau drumul pana acolo?
Ambele, cred, in egala masura. A fi sus nu ar avea nici un rost fara drumul pana acolo. Oboseala care in momentul in care ai atins punctual, te lasa intr-o stare de feerie absoluta.
Si fara efort cat mai mult, bucuria de a fi sus e cam mica. Asta sa intamplat in cazul Aaconcagua: am ajuns prea usor sus si am fost tare dezamagita de experienta varfului in sine.

A fost asa de simplu pe Aconcagua?
Traseul classic pe Aconcagua, e foarte simplu. E vorba doar de a te obisnui cu altitudinea, iar eu am fost foarte bine aclimatizata. In schimb traseul ales de noi, Ghetarul Polonez, a fost destul de dificil tehnic.

In pozele pe Aconcagua apari singura, coechiperii nu au urcat cu tine?
In ziua de varf am fost singura. Lui Catalin i-a fost prea frig si sa intors, a ajuns atunci singur pe traseul classic, iar Dragos Dubina a plecat inaintea mea spre varf.

Te astepti ca Mc Kinley sa fie cu mult mai greu decat Aconcagua?
Din punct de vedere tehnic, nu. Dar frigul ne va face mari probleme. Pe Aaconcagua, faceam plaja la 5000m. Pe Mc Kinley, nu stiu cum ma voi descurca la -40 de grade.

Si te-ai si grabit, sa faci 5 "munti mari" intr-un an....
Pai o data ce am inceput, nu m-am mai putut opri.

De ce ai ales Varful Mc Kinley?
Imi doresc de foarte mult sa ajung in Alaska, iar dupa Aconcagua mi sa parut corect sa merg si pe acest varf. Dar baietii l-au ales in primul rand, eu doar m-am lipit de ei.

Hai sa te mai intreb ceva stupid: ai vreun model in viata? - un mentor sau un om pe care sa-l admiri?
Nu cred. Nu exista nici o persoana in special. Adica mai citesc si eu in stanga si in dreapta de unii altii, ii admir, vreau sa fiu si eu ca ei, dar prefer sa-mi croiesc drumul ascultandu-mi inima si numai pe ea.

Care sunt conditiile esentiale ca sa fii alpinsit si sa faci perfoarmanta?
Intrebarea asta este prea serioasa pentru mine… eu sunt un simplu iubitor de munte care si-a dorit intr-o buna zi sa ajunga "mai sus". Iar in momentul de fata nu ma mai pot opri din a merge tot mai sus...

Esti curajoasa, stii?
Nu prea stiu, dar iti multumesc ca mi-o spui. Sunt o mare fricoasa in alte imprejurari.




A consemnat: Ioana Carmen Pitulan

Afla mai multe despre Thea Vid:
* Expeditia Aconcagua, ianuarie 2007
* Thea Vid vrea sa escaladeze 5 varfuri mai inalte, intr-un an

Campionatul Mondial de catarare pe gheata de la Busteni, un pas important pentru alpinismul romanesc

Interviu cu Presedintele CAR, domnul Mihai Pupeza

1. Se apropie campionatul mondial de catarare pe gheata de la Busteni. In ce stadiu au ajuns pregatirile?

Pregatirile sunt in toi. Se lucreaza pe toate fronturile: inghetarea structurii, inscrierea sportivilor, pregatiri de primire si protocol, transfer si cazare a circa 70 de sportivi, updatatrea siteului, comunicate de presa, diplome, afise, premii, relatii cu sponsorii, etc.

Ne pregatim pentru o cupa mondiala si pentru o finala de campionat mondial. A mai avut Romania asa ceva?

2. De ce a ales UIAA, Romania si orasul Busteni ca loc de desfasurare al acestui eveniment de insemnatate internationala?

Alegerea a fost bazata in mare parte, pe votul din anul trecut al sportivilor – majoritatea au votat etapa de la Busteni ca fiind cea mai reusita. In plus, s-a dat o mare importanta implicarii Clubului Alpin Roman in UIAA. Avem in prezent reprezentanti in doua comisii si in consiliul UIAA. Seriozitatea este apreciata, chiar si la un club mai mic.

3. Ce insemnatate are Campionatul de la Busteni, pentru Romania si pentru alpinismul romanesc?

As dori sa aprecieze acest eveniment si sa raspunda la aceasta intrebare, lumea alpina romaneasca. Eu il consider un mic pas intr-un lung drum de formare a unui curent care sa cuprinda si sa educe un cat mai mare numar de practicanti ai disciplinelor alpine.

Trebuia inceput cu ceva; am inceput cu ceea ce ni s-a parut a fi un eveniment care sa atraga atentia, sa aiba rasunet. Primaria si consortiul Busteni au fost si sunt niste parteneri extraordinari, fara de care nu am fi reusit. Ganditi-va ca suntem noi veniti: Val Daone si Saas Fe organizeaza astfel de evenimente de 8-10 ani.

Pentru Clubul Alpin, organizarea este un exercitiu extraordinar de lucru in echipa, de asumarea proprietatii problemelor si rezolvarea lor de catre voluntarii minunati care s-au mobilizat. Toti vom iesi din acest exercitiu buni, mai prieteni, mai increzatori in noi insine si in altii si in eficienta lucrului ni echipa.

4. Care este nivelul cataratorilor romani in comparatie cu concurentii din afara?
Cum am pomenit deja, nu trebuie sa se astepte nimeni la minuni: organizarea unei etape de campionat nu creste nivelul cataratorilor romani: il stimuleaza, insa. Rezultatele de la Daone si apoi de la Saas Fe, a celor 4 (din care 3 participanti sponsorizati de CAR) romani, sunt modeste, insa deloc rusinoase. Sper ca pentru participanti si pentru ceilalti care au aspiratii sportive, aceste rezultate sa fie un dus rece: suntem aici, dorim sa ajungem acolo, stim ca putem, vom munci sa ajungem.

5. Campionatul este un mare eveniment in lumea sportiva, totusi, foarte putin cunoscut... de ce?

Este foarte putin cunoscut, la noi, nu si in alte parti. De ce? Din lipsa de publicitate, de imagine, de „masa de practicanti”. Insa, pas cu pas... Acum doua zile, intr-un hipermarket din Brasov, unul din vanzatori m-a intrebat ce ma in mana. I-am explicat ca-i o priza de dry tooling. Replica a fost: „aha, faceti cumva parte din cei care organizeaza la Busteni campionatul de escalada pe gheata?” pas cu pas...

6. Cum ati rezolvat problemele financiare legate de organizarea acestui campionat la noi in tara?

Sponsori si sponsori si iar sponsori. Anul trecut ne-am creat credibilitate si imagine. Anul acesta, oferim mai mult. Vom avea mai multa publicitate si vizibilitate. Este ceea ce cauta sponsorii: evenimente care sa atraga. Spectatori, televiziune, presa – evenimente unde lumea sa vada atleti de talie mondiala si nume de sponsori.

7. Pana acum, am avut parte de o vreme atipica pentru aceasta perioada si multe competitii internationale pe zapada au fost anulate din cauza caldurii. Ce se va intampal cu campionatul IWC daca nu va fi suficient de rece pentru gheata?

Deocamdata timpul ne este aliat – maine terminam de inghetat cele doua structuri de concurs, urmand ca in 3 zile, trasatorii sa „viseze” si sa materializeze traseele. Daca timpul se va intoarce impotriva noastra, etapa finala a campionatului se va tine in regim partial sau total de dry tooling.

Suntem pregatiti pentru orice eventualitate. Nu se poate anula sau compromite o finala de campionat mondial. O dorim aici si la anul...si la multi ani.

Nota:
Sonsorii evenimentului: Lion, Sprite, Interamerican, IPSO, Himalaya, Kayland, Gotech, Grivel, Hotel Alexandros, Martens, Auto Nou Com, Sibarex, Vepex Com

Siteul oficial al evenimentului: http://www.iwcbusteni.ro/

A consemnat: Carmen Pitulan

Doua alpiniste romance, pe Mont Blanc

Alpinistele Andreea Litescu si Oana Badea au urcat singure pe Mont Blanc, in luna septembrie 2006.

Andreea Litescu pe Vf. Mont Blanc

Pe Andreea Litescu am cunoscut-o din intamplare. Un prieten imi povestea ca tocmai i s-a intors o prietena din Alpi. Si asa am inceput sa ma interesez de subiect: doua fete, plecasera din Romania cu gand sa urce pe Mont Blanc (4810m sau 4807m, in functie de stratul de zapada), fara ghid, doar cu propriile forte.

Despre Mont Blanc stiam doar ca a fost escaladat pentru prima oara in 1786, de catre Jacques Balmat si doctorul Michel Paccard si ca este cel mai inalt varf din Europa, dupa cincimiarele din Caucaz. Acum stiu si ce trebuie sa faci ca sa ajungi acolo si cum este sa urci si poate candva voi ajunge si eu.

Am stat apoi de vorba cu Andreea, despre care nu stiam absolut nimic. Dar am aflat o multime de lucruri interesante despre ea.

In afara de pasiunea pentru alpinism, Andreea este innebunita dupa avioane. Prima oara cand a dus-o tatal ei la o demonstratie de aviatie, s-a indragostit iremediabil de avioane si de zbor. A inceput imediat sa urmeze cursurile gratuite de zbor care se tin la Aeroclubul Roman pentru tinerii sub 21 de ani. Apoi a hotarat sa urmeze o facultate de profil, astfel ca acum este studenta in anul 3 la Academia Romana de Aviatie Civila, la promotia `piloti de elicopter` si studenta in anul 4, la Facultatea de Inginerie Aerospatiala.

Intre activitatile ei zilnice se numara zborul, scoala si antrenamentul - alergatul (alearga minim 7 km pe zi), cataratul la panou. Dar aviatia ii ocupa cam 90 la suta din timpul liber, iar restul il dedica muntelui. Visul ei este sa ajunga pilot de elicopter la Chamonix, astfel va imbina cele doua pasiuni ale sale: muntele si zborul. Intre timp, invata cu sarg, zboara, urca muntii...

Xtrem.ro: Deci esti studenta, viitor pilot de aviatie, eventual de elicopter in Chamonix.

Cum e cu muntele, cum ai inceput?

Andreea: Ador muntele. Cu muntele totul a inceput acum foarte multi ani. Si aici e o mica poveste: inainte sa ajung eu viitor pilot, am avut o alta mare pasiune si anume, artele martiale, pe care le-am practicat aproximativ 8-9 ani. Eram foarte mica cand am inceput sa le practic si tot cam atunci am inceput sa plec in diferite stagii pe la munte. Uneori faceam antrenamentele pe munte chiar si noaptea. Asa am inceput eu sa descopar muntele si mai ales oamenii care incercau sa-l urce.

Xtrem.ro: Cum ai inceput sa te gandesti la Mont Blanc?

Andreea: La Mont Blanc incepusem sa ma gandesc de acum 3 ani, dar a trebuit sa tot aman din cauza faptului ca eram prea ocupata cu zborul. Anul trecut, in octombrie, m-am dus la escalada, la un panou artificial, unde i-am avut ca instructori pe Vlad Popa si pe Iustin Ionescu. Pana atunci facusem doar hiking si trekking. Asa, am inceput sa ies la catarat la stanca, la gheata, dry tooling. Cate putin din fiecare.

Xtrem.ro: Unde se face dry tooling la noi?

Andreea: Eu am facut la Sf Ana, prin februarie, dar mai sunt si prin Rasnoave, unde a fost si primul concurs de dry tooling. Oricum indiferent de ce am incercat in ceea e priveste muntele, gandul meu se va indrepta mereu catre alpinismul de altitudine.

Xtrem.ro: Deci alpinista. Ai mai incercat ture grele cum a fost Mont Blancul acum?

Andreea: Am fost prin cateva ture prin Romania dar in afara tarii, nu. Oricum despre Mont Blanc stiam foarte multe de la prietenii mei care fusesera anii trecuti si din ce am tot citit.

Xtrem.ro: Si care era planul cu Mont Blanc?

Andreea: Inainte sa plec stiam ce urma sa gasesc acolo dar pe munte pot aparea oricand modificari. Planul cu Mont Blancul a fost initial doar al meu. Eu aveam o restanta in ceea ce priveste muntele asta. Initial am vrut sa plec singura si sa-mi iau un ghid din Chamonix. Apoi mi-am zis ca o echipa de doua fete ar fi mult mai frumos. Asa am hotarat sa mai caut pe cineva pentru a nu fi nevoita sa merg cu ghid. De cand am inceput antrenamentele, am descoperit inca o fata care merge si ea la panou, Oana Badea. Impreuna am fost si la Maratonul DHL de anul acesta, la proba de 21 km unde am luat locul 4.

Xtrem.ro: Cat timp ati lucrat la pregitirea expeditiei?

Andreea: Antrenamentele au durat mai multe luni si au constat in principal in alergari si ture prin muntii nostri. Dar antrenamentele depindeau de programul fiecareia. Faceam multe ture de Herastrau, cand eram nevoite sa stam in Bucuresti. In rest, ture prin Faragas, Piatra Craiului, Bucegi. Mi s-a intamplat sa merg impreuna cu un prieten sa alerg de la Sinaia pana la cota 1400m si inapoi.

Am alergat si cate 20 km pe zi cand voiam sa fie ceva mai special. Pentru mine, a alerga a ajuns sa fie ceva foarte natural si in general alerg in fiecare zi de la 7 la 10 km.

Momentan ma gandesc deja sa mai schimb multe in antrenament: mai multe scari, panta, cam asta este necesar pentru alpinismul de altitudine, in afara mersului la munte, panou sau alte activitati de gen.

Xtrem.ro: Antrenament dur, din punctul meu de vedere. In Mont Blanc, ce ruta ati ales?

Andreea: Ideea cu tot traseul pentru Mont Blanc eu o aveam deja conturata in minte, adica stiam pe unde vom urca. Ruta pe care am ales-o noi pentru Mont Blanc nu este una tehnica.

Cand am luat decizia sa merg pe Mont Blanc fara ghid am hotarat sa merg pe ruta pe care sa o pot parcurge fara probleme singura in caz de nevoie.

Am pornit din Chamonix si am mers pana in Les Houches. De acolo am urcat cu telecabina pana la Bellevue care este la aproximativ 1900 m. De acolo am luat trenuletul Mont Blanc pana la Nid D`Aigle care este situat la 2372m. La Nid D`Aigle incepe traseul pentru ruta Goutter care este recunoscuta ca fiind ruta clasica pentru varful Mont Blanc. Asta se intampla sambata, 16 septembrie, cand am urcat pana la refugiul Tete Rousse care este situat la 3167m. Aceasta parte a traseului dureaza aproximativ 2 ore si nu prezinta niciun risc, fiind si foarte frecventata de diferiti turisti veniti la plimbare.

Xtrem.ro: Cum sunt refugiile in Alpi?

Andreea: Nivelul de civilizatie este total diferit. In drumul catre refugiul Tete Rousse, la 2788m, se gaseste Baraque Forestiere des Rognes, care se aseamana cu ce se numeste la noi refugiu. In rest, toate refugiile au conditii similare cabanelor din Romania, adica foarte bune. Refugiile apartin Clubului Alpin Francez, au si bucatarie cu sala de mese, poti comanda si manca. Refugiile din alpi prezinta camere de intrare unde iti lasi echipamentul si te descalti, urmand sa te incalti cu o pereche de papuci.

Asadar, sambata am hotarat sa ramanem la 3167m la Tete Rousse, pentru ca vremea se inrautatea, urmand sa ne facem astfel si aclimatizarea. Intrucat noi eram foarte bine echipate si aveam primusul cu noi, am gatit, iar asta implica sa topim zapada. Toata lumea era uimita ca suntem doar doua fete si fara ghid.

Prin refugiu erau venite numai grupuri cu ghizi care urmau sa urce a doua zi la refugiul Goutter (3861m) sau sa coboare in Chamonix. Din pacate duminica dimineata am constatat ca cei de la statia meteo din Chamonix aveau dreptate: urma sa fie cea mai proasta vreme din saptamana, avand toate ingredientele: viscol, ceata si ninsoare. Am luat decizia sa asteptam sa vedem ce vor face celelalte grupuri. Toata lumea cobora, mai putin un grup de patru persoane cu ghid care s-a hotarat sa urce la refugiul Goutter. Initial am vrut sa ramanem sa asteptam pana luni pentru vreme mai buna. Ghidul celorlalti ne-a spus ca e posibil sa ne pierdem din cauza cetii daca nu mergem in acelasi ritm cu ei. Am plecat sa ne plimbam putin prin zona sa vedem cum e afara si am luat decizia sa incercam macar sa urcam pana la 3800m. Ne-am luat tot echipamentul si am plecat in speranta ca vom ajunge totusi la Goutter. Prima portiune a traseului a fost ok, desi era ceata, am reusit sa trecem de renumitul Grand Couloir, situat la aproximativ 3300m, unde vara exista riscul sa cada pietre, iar acum, in conditii de iarna, exista risc de avalansa. Am reusit sa trecem de el fara probleme dupa care a urmat o portiune plina de cabluri care ducea catre refugiu.

Vremea s-a inrautatit, viscolul devenind din ce in ce mai puternic, iar ceata se incapatana sa ramana. Pe drum am depasit un grup de polonezi care ma intrebau cat timp mai este pana la refugiu. Am incercat sa le explic ca mai sunt aproximativ 150-200 m diferenta de nivel si ne-am continuat drumul. De data asta incepusem sa zarim silueta refugiului la care am si reusit sa ajungem in cele din urma, dupa ce am auzit si zgomotul produs de o avalansa din drepata noastra.

Dupa ce ne-am lasat echipamentul in refugiu, am intrat in sala de mese pentru a ne ocupa locurile si a ne apuca de topit zapada si gatit. Francezii care erau cu ghidul au ramas surprinsi sa ne vada, chiar nu se asteptau si continuau sa se uite la noi ciudat.

In noaptea aceea au plecat catre varf 3 persoane, dar au fost nevoite sa se intoarca de la aproximativ 4400m din cauza viscolului si a vantului foarte puternic. Noi am luat decizia sa mai asteptam pentru noaptea urmatoare.

Pe data de 19 septembrie, la ora 2 jumatate noaptea, intreg refugiul, plin cu cei care urcasera luni - spanioli, portughezi, americani, rusi - s-a trezit brusc la viata. Toata lumea se echipa, noi am luat decizia sa plecam undeva pe la jumatatea grupului, ca sa avem mai multe variante in caz de orice.

Pe la aproximativ 4 dimineata ne-am alaturat si noi lungului sir de luminite format din frontalele care se indreptau catre Dome du Douter, un varf de 4304m. In ziua respectiva au urcat aproximativ 15-20 oameni impartiti in mai multe echipe. Am intalnit un tip din Chamonix care a urcat singur pana pe varf si inapoi.

Am mers mai bine decat ne asteptam si am reusit sa depasim un grup de 5 francezi care, fiind noapte au observat abia dupa ce am trecut de ei ca eram fete. Pe la 5 dimineata aveam sa aflu pe pielea mea de ce spunea profa de meteo la academie ca atunci este cea mai scazuta temperatura din zi. Dupa ce am trecut si de refugiul Vallot, aflat in reconstructie, am fost intampinate de un vant puternic din partea stanga care ne-a condus pana pe varf.

Pe toata durata traseului pana pe varf, am intalnit doar o singura crevasa peste care am trecut fara probleme.

In cele din urma, la ora 07:40 am ajuns la 4807m pe Mont Blanc unde speram ca vom putea manca si bea putina apa. Din pacate abia am putut face pozele de pe varf. Aveam in minte povestirile prietenilor mei care-mi spusesera ca au stat jumatate de ora pe varf. Eu in schimb, pot spune ca am stat aproximativ 3 minute. Aveam si un steag al Romaniei de care am uitat complet.

Coborarea a fost grabita de vantul care se incapatana sa sufle in continuare. Pe la ora 10 dimineata eram inapoi la refugiul Goutter, la 3861m, unde ne recompensam cu o ciocolata calda facuta de baietii de la refugiu. In toata agitatia de acolo am realizat abia tarziu, catre seara, ca am ajuns pe Mont Blanc.

Si pentru ca ziua mea sa fie completa am asistat si momentul in care un elicopter a venit sa aprovizioneze refugiul, facandu-ma sa-mi amintesc ca se poate si aviatie si munte.

Pe 19 septembrie am ramas la 3800m, urmand ca a doua zi sa coboram pana in Chamonix pe aceeasi ruta, insa pe o vreme superba putand admira tot peisajul.

Xtrem.ro: A fost o tura grea? Trebuie sa fii bine antrenat pentru Mont Blanc?

Andreea: Intr-o carte despre toti patrumiarii din Alpi, ruta aceasta era trecuta la categoria `un pic dificil`. Eu spun ca mie nu mi s-a parut nici usoara, dar nici grea. Cat de antrenat....eu cred ca este vital sa fii antrenat pentru orice in viata, dar pentru cazul de fata, sa ai o conditie fizica buna. Insa este o singura diferenta: depinde foarte mult de perioada din an in care urci.

In lunile de vara iunie-iulie, temperaturile nu sunt atat de scazute cum au fost acum si nici nu exista riscul sa fie atat de multa zapada.

La coborarea de la refugiul Gouter catre Nid D`Aigle 2364 m

Xtrem.ro: Cat costa o expeditie in Alpi?

Andreea: E dificil de spus. Pe mine m-a costat aproximativ 600 euro. Tot echipamentul a fost al nostru, nu am avut niciun fel de sponsori.

Xtrem.ro: Acum ce mai pui la cale?

Andreea: Oricum o sa ma reintorc in Alpi pentru o alta tura, dar idealul meu este sa ajung pe varful Elbrus, in Caucaz. Tura de anul acesta a fost doar de incalzire.

De acum incolo incepe adevarata aventura!

In final as dori sa subliniez ca nimic nu ar fi fost posibil fara sprijinul familiei, a prietenilor de la catarare( Ionut, Iustin, Vlad), precum si a celor din aviatie(Costi si instructorul meu Dl. Stroe) carora le multumesc pentru tot ajutorul acordat.

A consemnat: Carmen Pitulan